Andrea Sofronie

mi-am vândut tot casa mașina nucul din spate pantofii maro rochia vișinie mănușile cu un deget pianul cu coadă câinele fără coadă luna de miere apendicul din formol datoriile nu le-a vrut nimeni

se spuneau multe dar puține erau acelea care încăpeau înăuntru înveșmântate în aură figurinele de carton au împachetat oracolul în mătase și l-au așezat în vitrină suprafețele lucioase

știam că poeții nu răspund la sonerie că degetele care apasă tastele zgomotoase sau care inventează ploile de metafore pe tablele sunătoare ale zgârie-norilor nu îi conving să deschidă ușa să

a trecut cu arătătorul prin stânca moale de parcă le-ar fi predat alfabetul surdo-muților apoi tăcut a lăsat muntele în urmă să li se întipărească poruncile în oase s-a întors după o

acum te împarți între străzi paralele bați la adrese necunoscute destinul îți suflă în talpă rugina drumurilor măcinate sub tine ziua de azi stă răsturnată în calendare imense lanuri

dintre câți pești sunt peștele auriu trăiește cel mai aproape de țărm observatorul atent știe deja cum se preface el că fuge când este văzut cum taie cu aripa crestată de

strada e la doi pași dar încă mai călcăm podele ceruite de var balerine albe ridică ape în ochi până în scame se vor pierde fluturii rotunzi între noi și tăcerea o să-și ascută fața

locuiai într-o aripă și nu știai de ce îți e dat să te ascunzi cu mine atât de ușor trecea aerul prin sufletul tău și te roteai în cercuri ocolind întunericul și ploile ți se părea

PP s-a scuturat de zile a devenit o fântână în care cad pietre acoperind sub ape tălpile și genunchii de pe fața lui încep să se citească semnele palmei cu care încercăm să învingem

m-am acoperit de ferigi m-am răscolit în pământ până la miezul greu simt aburii prin mine amintiri ale căprioarei ucise de ultima spaimă am cedat locul de sus artistului cu

săniile acestea repezi nu cunosc drumul ele coboară mânate de mâinile triste peste care s-au tras în fugă mănușile torțele aruncate în nori cheamă paznicii ascunși să le aprindă

cu degetul arătând înspre stele dumnezeu s-a oprit lângă stâncă răceala pietrei și haina neagră de sus i-au amintit că nu totul este lumină cu tălpile înnecate în praf dumnezeu s-a

am trasat cu compasul fierbinte linia dintre mâini și inimă nu m-a întrebat nimeni cum mă doare deși cu mâinile îmi țineam oasele să nu-mi cadă peste piept a trecut un alt orb pe