Dislocare. Fragilitatea jocurilor vii

Acum că nu ne mai jucăm, eu de-a iubirea, tu de-a victima, e timpul să ne punem de-a dreapta gândului, să înălțăm afurisitul zâmbet și să recunoaștem: a fost frumos.

Nu deschide ochii, numără până la mine și-napoi, mult înapoi, până când unu devine doi până când o să vezi de câte ori ți-am fost și de câte ori ți-am stat în stern fără să știi. Ultima dată nu e ultima aici și nici - o - dată. Ultima dată e z-ul, ultimul punct de suspensie de la va urma. Если хочешь я сегодня уйду навсегда.

Și dacă păpușile se strică, și dacă numele se uită cum se uită morții într-un colț, inima scrisă nu arde. Strânge-mi inițialele (pământul atârnă greu) , ultimul șirag de mărgele roșii, ieftine. Olesia e doar un gând. Persistent, obsedant, desprins din carne. Și dincolo de ea – fragilitatea jocurilor vii.