Ei cei mulți

Se cutremură se cutremură lumea așa ca într-o noapte deschisă. Nu știu, mamă, de ce au început să mă doară oamenii. Îi simt trecând prin mine ca într-o gară, cu trecuturile spânzurate unul lângă altul într-un joc de puzzle. Sunt gălăgioși și au uitat să-și lepede pământul. Puntea de sus a cerului e îndoită. Primăvara se dezvelește prea mult. Toate Fiarele au colții lui Mozart. Îi poartă întodeauna la vedere când auzul e în vârful inimii și îi iubesc pentru că mint frumos. Și pentru că au ochii imenși încât reușesc să le văd nevrozele și arterele. Cuțitul îl las mereu la îndemână. Și ușa deschisă. E mai târziu ca-n alte dăți oamenii mai ai mei. Și cum să nu-i iubesc când au atâta nevoie?