Ancuța Mihaela Georgia

picioarele întâlnesc culoarea drumului mă țin cu mâna de soare ca un călător fără loc în tramvai adun la sfârșit de săptămână un braț de imagini cu tine cuvintele explodează unele după altele

o să scriu cândva un poem despre toate gările în care memoria ambiguă trece împreună cu valizele trecute și ele din mână în mână până la destinatar și despre toate vocile care își spun trist și

mai sunt câțiva ani contagioși și-o să mori între ochii mei gri logodiți cu viscerele tale cu mâna stearpă vei sta pe sânii scriși de atâtea poeme jalnice ce-mi pasă dacă mă înșeli în

uneori cred că toate oasele tale se sprijină într-o măsură cu care îți numeri timpul azi de exemplu ai mai făcut două secunde până la inima mea mâine vei avea de constatat că doi și cu doi

de vorbă cu un fel de dumnezeu al meu singurul căruia nu trebuie să-i plătesc vreo factură pentru o zi numai spun să facem schimb de locuri să vadă cum e să porți întrebări înghesuite-n

cum ai nimerit tu la mine-n viață și toate orele își dau interesul să cântărească barem cât un gram de aur bun nu prea știu eu ce e cu teoria ondulațiunii universale dar iubire se simte

când ești singur să mă iei în mâini ca pe o cenușă caldă și să vorbești cu mine despre clipă nu te speria dacă-mi sedimentez înconjurul în fața ta și-ți spun că din prea multe iubiri nu se naște

blestemat să am privirea anonimă și o mie de brațe ca și cum aș mai putea crede în toate filosofiile limitei sunt îmbrățișat de câteva ori pe zi de adolescenții agresați cu melancolii de

în fiecare clipă un sărut naște o gravură uscăciunile gurii se dreg cu o plimbare în despicătura inimii vine și vremea când din noi doi o zi va lăsa în pragul ușii copilul cu miros de

cu o zi mai puțin un grad minus simt un septembrie ca un prieten bătrân și bărbos care-mi spune multe cuvinte așezate hipnotice mă mângâie lasă liniștea să prindă miros de oftat un prieten fără

milioanele de secunde înghesuite pe banchete în tramvai neliniștea sângelui care-mi transportă substanțele nutritive aflu că lumea nu e o carte de colorat ce schimbă viața în patru anotimpuri se

prinse în insectar amintirile trag adânc aer în piept scrii citate despre lacrimi prin scobiturile anotimpurilor recuperezi ce n-ai știut să inventezi cele mai triste cafele băute vreodată la

odată la biserică un panou pe care scria vorbirea în timpul slujbei e interzisă v-ul căzuse ambițios oamenii miroseau a haine de duminică și-a timiditate preotul se învârtea ca-ntr-un

mi-am ascuțit toate muchiile inimii să încapă marea ta trecere și mi-ar prinde bine niște pânză să mai acopăr din căderile cu atâtea interogații cu toate neliniștile furtuna pare calmul

traversez ușor trupurile cu miros de benzină ale trecătorilor din jurul casei și zilele avortate de noapte pe bani grei a uitat până și mama numele meu fiind preocupată de aspectul

și când ai pană de curent așează-te în genunchi lângă geam și numără trecătorii care mai au de trăit câteva secunde sau bea până redevii același nepăsător de care m-am îndrăgostit mai știi cum ne

închidem două vieți într-o zi cu ligamente în stare de orice două cuști siameze cu aceeași inimă tăceri acompaniate de sorbirea ceaiului troznituri de oase învăț să pun un semn de

o vecină îmi deschide ușa (nu mai știu dacă bătusem) "să vezi ce frumoasă e și doarme ca un copil" șoptește ceva de hainele mai bune și neapărat de câte pahare trebuie se cer informații ca la

suntem doi soldați pe care îi unesc aceleași tranșee într-o țară golită de orice urmă a rezistenței și învățăm mereu curățirea semnelor de unde ni s-au smuls aripile libertății numai astfel

cineva spune că întunericul cel mai negru e în peșteră simți că rămâi singur pe lume ca un embrion aruncat de o mamă sătulă oricum singurătatea e în firea noastră ar fi trebuit să ne obișnuim cu

las în urmă fragmente de zgomot și ochii tăi adânciți în perete paradoxal într-o liniște de coșmar însă după o săptămână ies apele care scot la suprafață izbucnirile cuvintelor și