Jurnal fara loc

Sa iubesti cu desavarsire cat de usor ti se pare! Sa te darui intreg celuilalt fara sa-ti pese de culoarea cearceafului , a pamantului rece sau a orei ce se incheie cu grele catarame de fier…Sa te supui vointei celuilalt neingaduind nici macar gandului sa protesteze in dreptatea sa, in judecata singuratatii sale…Sa fii loial celuilalt fara a-ti permite firava amagire a unui sarut strain…. Dar n-a iubit cine crede ca e usor sa iti contopesti in dragoste fiinta, propria-ti fiinta. Putini sunt cei ce se lasa sa fie insemnati prin ardere cu pecetea dragostei… Un astfel de om il recunosti dupa felul de a merge prin parc, pasul lui atinge cu grija iarba si se opreste din cand in cand ca si cum ar avea ceva de soptit firului ascutit , apoi usor leganat continua plimbarea ; dupa felul lui de a gesticula in aerul zilei curbe simple, lungi, adanci fiecare exprimand o chemare, o aplecare spre traire; il mai recunosti dupa glas, da, glasul sau… e ca o apa de munte,, porneste hotarat croindu-si carare fara frica, indraznind acolo unde nimeni nu a mai avut curaj sa patrunda, pentru ca spre varsarea in mare sa fie tot mai lin, mai deplin, mai convingator de desavarsirea contopirii. Sa iubesti- indemn ce sta la baza oricarei vinovatii, o scuza invocata fara valoare adeseori, o ascunzatoare fata de tradare si razboi, o justificare la indemana oricui pentru cadere… Sa iubesti…oare de ce acceptam sa ne mintim? Sau poate doar eu… Mi-e sufletul greu… abia de mai poate plange … Isi cauta iertare printre cuvinte, printre randurile uscate ale cartilor sfinte ce nu le-a citit niciodata, ce nici macar nu le-a atins, nu le-a simtit mirosul de imbalsamare… Mi-e sufletul greu , am pangarit iubirea… Paradoxal, pierzandu-o, am gasit-o… Sunet ciudat imi umple urechea si caderea devine scapare… Cata tacere ascunde aceasta amiaza! Dar stiu ca se canta, funebru … Veniti, prieteni sau straini, veniti sa-mi ascultati simfonia….! Si-n ultim ceas sa-mi cautati printre hartii, iubirea… Nu se poate sa fi disparut…nu se poate…