Mă scufund undeva ,
În abisul unei borgii de temeri ,
Mă cobor în adâncul pruncului meu ,
Care își doarme dumnezeirea ,
În așteptarea păcatului
Să-i pun pecețile Cuvântului
Cât le mai poate
Tu n-ai să știi sau n-ai să poți
Să nu mă uiți
Și atunci...când mai târziu
Se vor deschide alte porți ,
Însingurată-n lumea-mi gri ,
Voi înceta să mai conjug a fi
Și am să trec tăcută lângă
Nu a fost nimic, să fie între noi,
Plecate sentimente fără țintă
S-au reântors ca-ntr-o clepsidră
Lăsându-ne la fel de singuri și de goi.
Mă-nvârt in jurul axei ce sunt eu ,
Fără să pot să
Mă atinge neaua, tăcutul păcat al cerului,
Expulzată printre celelalte căderi
Dintre îngeri.
Mă atinge, implorându-mă să o topesc cu căldură
Și să o învăț să zboare spre înalt.
Nu știe că mi-am
Nu mi-am făcut doza de durere
Pe ziua de astăzi...
Mi-am injectat ființa numai cu ceva
Dragoste găsită prin așternuturile patului meu.
Ai lăsat-o ostentativ acolo, ca să ma tenteze.
Dar nu îmi
