Ana Virlan

Îmi viețuiesc cuvintele pe degete , Ca merele-ntr-un coș... De nu le-aș scrie, unul câte unul, S-ar umple palma și ele s-ar împrăștia pe jos... Și-ar respira podeaua Ghicind ce-a mai rămas

Puiul de înger, sfidând ploaia, își taie aripa ... Și, bălăngănindu-și picioarele, pe gardul de nori, zgreapțănă clipa... Eu, decrepit, număr pene și zic: \"A, e, i , o , u, fără ă și

Sărată ți-e talpa căci Marea și-a ascuns în ea călcarea… * O petală oarbă e petala care-și caută floarea… * Cuvântul din minte e cui al răstignirii

Ce frumos și ce bine Ai crescut - din mine Spre mine… În lumină și blând Ochiul meu te-a simțit fremătând . De primăveri, veri, toamne și ierni, Osul tău spre mine îl cerni Anotimp - quartet

Am plâns! Din orbitele mele, trei lacrimi rebele în trei zile au curs: Luni - una albastră rotundă, oarbă și grea a alunecat de pe obraz pe fereastră dar nu m-a durut căci nu era lacrima

Cântul orbului Cercetez fluture gri- zbor în ralanti, cerc pe sub Lună… Fața să-i răpună, ochii să-i coboare , să-i arunce-n Soare... Să-mi ridice toate dorurile mele- drumuri pe sub

Aș dansa, sub tâmpla ta, În ritmuri de geampara Aș cânta - cântare rea, Din coarda-ți de catifea Aș striga numele tău, Din glasul ce nu-i al meu! Lume grea, lume spurcată, Te-aș vinde pe-un

Ce joc amar am început să joc, Fără oprire și fără de noroc... Apa de pământ încercând s-o despart De parcă valul nu ar curge tot către uscat... Ce joc cumplit am început să cern Și binele

Mâine, chiar voi ajunge paiață Și-mi voi nemuri coșmarul Pe Seară și pe Dimineață Vărsându-mi, pragmatic, amarul ... Înverșunat și crunt o să-mi spăl “acasa” Și-o s-o clătesc în cețuri Sfidând,

Vino! Coboară spre lacul din lună, spală-ți amintirea în umbrele feței de ceară, aprinde-ți tălpile de cremenea-spumă visând că ochiul de apă n-o să mai doară… Dansează! în focul nebun, nebun

Mă răsucesc, cresc în pământul morților mei… Mă-nalț curgând în sus, până în crucea din trunchiul de tei… Privesc! în zare, amintirea apare… îmi ucide privirea… Strig… ecoul, de frig

Valul, disperat de-atâta rătăcire fără rost, între nisipuri reci și largul mării, se-ntoarce, ostenit, mereu Acasă… Zefirul-beat de-atâta floare a grădinii, se-ascunde, până seara, ca să

Poeții? Nu!-Ei nu dialoghează… Ei tac simplu și pur pe timpanul altora și visează… veghează. Dar, fără ei, (nimeni nu știe) ar înceta Marele Tot să mai fie metaforă, alegorie… Lumina?

Cocoțat sus, în Parnas, îndrăzneț, un contrabas, invocând greoi pe nas că e “artă pentru artă” c-o vioară se cam ceartă. (neștiind, că-n sinea ei- chiar de e așa “subțire”- ea e plină de