Insula minții

Insula minții, un loc în care se găsesc multe comori, dar unde există mereu și dorința de a zări dincolo de țărm. Acolo se adună gândurile pe care nu le-ai spus nimănui, amintirile care au învățat să rămână, ideile care au venit în tăcere și toate întrebările care nu s-au mulțumit niciodată cu primul răspuns. Pe insula aceasta, fiecare om își poartă comorile altfel. Unii le ascund adânc, sub straturi de tăcere, ca să nu fie atinse de nimeni. Alții le scot la lumină și le așază în cuvinte, în culori, în cărți sau în gesturi mici. Dar, oricât de bogată ar fi insula, există mereu acel punct în care privirea se desprinde de țărm și caută mai departe. Dincolo de linia aceea albastră se află necunoscutul. Poate un alt țărm, poate o lume pe care încă n-am învățat să o numim, poate doar o întindere de apă peste care sufletul nostru visează să treacă. Și tocmai această dorință ne ține vii: să nu credem că tot ce există încape în ceea ce cunoaștem deja. Poate că adevărata comoară a insulei nu este ceea ce am găsit, ci curajul de a privi dincolo de ea. Să păstrezi în tine ceea ce ai învățat, dar să nu transformi cunoașterea în zid. Să te bucuri de țărm fără să uiți că există și orizont. Pentru că omul nu este făcut doar din ceea ce știe, ci și din ceea ce încă mai caută. Iar uneori, stând pe malul propriei minți, trebuie doar să privești marea și să te întrebi, fără grabă: ce se află dincolo de țărmul pe care am crezut că se termină lumea mea? Poate că dincolo de țărmul pe care ai crezut că se termină lumea ta nu începe o altă lume, ci una pe care încă nu ai avut curajul s-o numești. Se află ceea ce nu ai putut vedea cât timp ai privit doar înapoi: drumuri neîncercate, oameni pe care încă nu i-ai întâlnit, întrebări care nu cer răspunsuri imediate și versiuni ale tale pe care viața încă nu le-a chemat la lumină. Dincolo de țărm se află și libertatea de a nu mai fi ceea ce ai fost obligat să fii. Acolo nu mai trebuie să demonstrezi că ai avut dreptate, că ai iubit destul sau că ai rezistat până la capăt. Poți să lași jos tot ce ai purtat prea mult și să mergi mai departe cu mâinile goale. Poate că se află și o iubire care nu seamănă cu cele pe care le-ai cunoscut. Una care nu te ține în așteptare, nu te face să ghicești și nu te obligă să traduci tăceri. O iubire în care prezența nu trebuie cerută, pentru că vine singură, firesc, ca lumina dimineții. Dar poate că, mai presus de toate, dincolo de țărm te aștepți chiar tu. Cel care vei deveni după ce vei înceta să mai privești viața prin toate lucrurile pe care le-ai pierdut. Cel care va înțelege că unele plecări nu au fost pedepse, ci deschideri. Că unele uși s-au închis nu pentru a te ține afară, ci pentru a te întoarce către un alt drum. Așa că poate nu trebuie să știi ce este dincolo. Ajunge să privești linia aceea îndepărtată și să faci primul pas spre apă, insula minții!

arcașul cu arc –

un năvod de stele

sub pleoapa mea