ana andone

câmpia -i fără margini calul verde aleargă nebun fără țintă sub copitele lui crește iarba în inima mea

picură-n lotus lumină lichidă deschisă inima cere tulburat oceanul acesta de tăcere strigă-n cercuri ecouri se aude bătaia inimii mele la marginile cerului și picură lumina lichidă în lotus

pentru că te iubeam ți-am făcut chip ciobit în vitraliile ochilor mei

lumina verde întoarsă în iris sunetul do prelins încet pe lobul urechii o emoție spartă în mii de fluturi mici amintiri din viitor sare dupa gust tava bine unsă poezia se coace întotdeauna

în povestea în care am fost scrisă caii albi au copitele mute urme mustind de tăceri umplu câmpul dus întors între turnuri... și eu, eu scriu poveste în poveste

nu cânt nu dansez nu pictez nu scriu... adulmec în lumină și -o grație divină curge lin prin mine sărut de verde crud

Îmi place disdedimineața ochilor tăi felul în care răsare acolo ziua și tăcerea și cuvântul... și iubesc mai ales ploile din ei căci totdeauna se termină în curcubee să alunec apoi pe fâșia

Motto : Ce sentiment liniștitor!Câtă vreme am piele,nu pot fi niciodată nudă Ochi în ochi palmă în palmă piele pe piele până în miezul osului în curgerea sângelui în adâncul

Port în mine ideea de bărbat. Uneori ia chipul tău... Atunci mă gândesc la tine, te iubesc și te strig pe nume Tu!

eu și tu două păsări împletind înaltul în alb și roșu și-o viață mărțișor

m-ai zărit de departe eu număram ghiocei mi-ai prins o frunză în păr gestul tău putea îmblânzi căprioare duceai atâta toamnă într-o frunză! acum toamna curge lin prin mine și

uneori doare marea, depărtarea, se sufocă aerul în straturi între noi și câte o primăvară anemică se mai sinucide pe la echinocțiu spânzurată de tulpina firavă a câte unui cuvânt asta

curgeai prin mine și-am crezut că ești sângele meu uneori alunecai lin prin vene și-atunci inima mea se oprea mirată de atâta liniste alteori curgeai repede ca râul de munte și toate

aici nimic nu mai mișcă doar din când în când câte o lacrimă rotundă ca o picătură chinezească greșește drumul și cade spre interior arzând

mai știi? când ne iubeam ploua cu stele și cerul era atât de adânc și noi credeam... credeam că e loc în cer pentru toate zborurile noastre. de la o vreme au început să cadă păsări mai întâi

sub cerul acesta în care până și cocorii se pierd căutându-se am simțit și noi iubirea cu gust de soare înghețat și nu ne-am mai temut că ne vom pierde aripile lipite cu ceară... sub cerul

pașii grei zgomotul ușii de la intrare și un vis spart din care curge nisipul acesta cu care încerc să separ apele în două până și soarelui îi scrâșnește nisipul printre dinți

atâtea lumi sunt între noi și-atâtea ceruri eu încă te aștept pe malul acestui timp mai ninge-mă din când în când cu fluturi

În bătaia vântului... Între degetele mâinii tale... Și nisipul poate fi o stare de conștiință Ca și necuvântul Ca și neplânsul... Nisipul din clepsidră nu face dune Doar fața timpului rămâne

tăceri în noi se înfioară câte-o clipă mai ești? mai sunt? ne mai iubim din când în când un gând din ieri mai ești mai sunt ne mai iubim? măcar în gând din când în când

s-a mirat lumina și a ars topită în trupuri s-a căutat apoi în mine în tine în noi și-n ei și contemplarea asta trebuia să fie viața de n-ar fi fost lupta a mea cu tine pentru un colț de

Dintr-o clepsidră bolnavă curge pustiul între noi, câte o secundă obosită mai oftează la răstimpuri anemic vânt ... corabia-i de plumb. pustiul acesta e-n mine

Să treci peste... mări, țări,păduri încercări mereu dincolo tărâmul celălalt către celălalt și toate cele peste care nu poți trece cum ar fi pielea vrerea înstrăinarea...

Þi-s ochii ca un cer Atât de albaștri? mă întrebi râzând Atât de adânci ,zic în timp ce urmăresc un nor din înaltul căruia mi se pare că pot vedea mai bine în explorările mele văile și