ana andone

A fost ciudat felul în care noi doi ne-am iubit acolo,pe plaja aceea. Din când în când scoteai capul din nisip cât să măsori înalțimea castelului la care eu lucram de ceva vreme... Și poate că am

el venea întotdeauna pe același drum între degetul arătător și inima ei se veșnicea clipa frunze și flori păsări același cântec albastru o legăna o ducea o pierdea...

e-o mare între noi de gânduri, de visuri, de cuvinte, de cer și pământ și de dor e-atâta mare între noi și caii mei albi măsoară nebuni în copite depărtarea dinspre mine vuiește marea împrejurul

Din gurile cu limba despicată ne-nvăluim în solzi trupuri de șarpe și-așteptăm să țipe-n noi lumina ,,Doamne,eu nu sunt cuvintele acestea! \" la început a fost cuvântul și cuvântul era gând...

lumina rămâne grea în forme până și sfera își înfige colțul din când în când îmblânzitorii de vise dau lecții de zbor cuvintelor în aripile frânte lumina rămâne grea

cât vezi cu ochii câmp de pietre și-n pietre dormeau fluturi el era altfel ducea pe umăr un fluture alb și-n inimă soartă de piatră niciodată n-a suferit de inimă dar avea un umăr

să-ți faci cuib dintr-o clipă mai aproape de cer unde se aud mai bine cântecele de adormit luna despre mine și tine despre niciodată despre o clipă violet în marea ei de galben și din

când curge toamna prin seva adormită a unui copac de sus în jos din afară înăuntru adânc un mugur visează primăveri și era toamnă... dormea în mine un copac

corăbii de gânduri în curgeri de suflet în față e marea și-n spate un munte rămas undeva pe drumul acesta secat de timp

fire de nisip,clipele mele de tăcere și-o plajă pe partea din mine unde toate gândurile dorm și viseaza cum de sub unghiile de la picioare izvorăște marea ca să umple cealaltă parte din

de la o vreme lumea mă crede surdo-mută , prietenii se tem să nu sufăr de vreo depresie și nimeni nu știe că mi s-a năzărit așa deodată să-mi învăț mâinile să cânte la lună cu gesturi

un gând îmi săgetează liniștea de ce taci? și picură sânge din cerul tâmplei mele sub care toate păsările au zborul șchiopătat

nu știu păsările zborul de vreme ce se zboară fără aripi. lumina zboară și gândul și vântul și sufletul meu plin de dor

Dormim. Și ne spunem politicos bună dimineața fiecare cu gândul la ale lui. Uneori se întâmplă să privim răsăritul de soare în adâncimea unor ochi. Uneori se întâmplă să ne

Foșnește albul în mătăsuri pe șira spinării îi urcă aromele de tei până sus,foarte sus, de unde începe ploaia de simțuri șiroind armonii dintr-un bandoneon carnal.

În drumul tău spre tine mi-am câștigat cu plânsu-mi pe cerul conștiinței tale micuța mea coroană, neuitarea... Eu mi-am plătit deja iubirea toată cu un fir.

Există întotdeauna un loc din care îi pot așeza pe toți dincolo ca apoi să privesc prin ei, dincolo de ei, dincolo de dincolo.