Ana

Priveste pe fereastra Toamna : Aburi se-nalta Seara Peste parc, Frunze ude Asternute Pe alei, Castane, Ghinde, Gânduri... Si ca-ntr-un mars Funebru Copacii stau aliniati Si

Stele lucesc înghetate Pe cerul adânc. Ochiul meu patrunde imensitatea Visând atingerea lor rece Si moarta. Dar ele înala tot mai sus Zâmbetul lor palid Ca sa nu poata fi Atinse. Clipeste

În noapte-aceea Stelele-au disparut De pe cer. Ploaia rece Îmi biciuia Sufletul Si norii Îmi întunecau Ochii. Am privit în urma ta, Dar prea târziu… Ai dispsrut în întuneric Înainte de

Dac-ar fi Odata Sa desenez iubirea noastra Pe o ale din parc, Probabil ca as desena Un copac Care acopera pamântul, Caci tot atât de bogata Si de grea Este iubirea mea Asupra-ntregului

Marea ma-ntâmpina cu un surâs De spuma, Cerul ma priveste c-un petic De nor, Vântul ma-mbratseaza cu unde De racoare, Paru-mi alint în raze De soare. Ma inund de albastru Marin, Ma

Atât de departe unul de altul Și totuși atât de aproape... Scrisorile tale Sunt chipul, surâsul Și vorbele toate, Sunt roua ochilor mei Și surâsul inimii mele, Sunt neliniștea degetelor Pe

Fire de nisip într-un pantof. Atât de mici si de fine si totusi te deranjeaza. Ia, gândeste-te : au fost cândva scoici sau poate stânci. Singure sunt doar sclipiri cu miros de stânca sau poate de

A plouat Si aleile parcului Sunt ude. Copacii sunt goi Si frunze Alearga pe alei. Parcul e pustiu Si Umed. Am plâns Si aleile sufletului meu Sunt ude. Ochii-mi sunt goi Si

Ne-am despartit demult, De prea mult timp, Dar parca te iubesc Si-acuma. Incerc sa-ti aud glasul – A amutit. Sa-ti modelez chipul As vrea, Dar n-am cu ce Lucra, Iar degetele-au

Miroase a pamânt umed Si-a muguri prea devreme aparuti. Cerul nu-i limpede, Iar norii printre care cad zâmbete de soare Acopera pamântu,-l învelesc. E-un calm apator si-o liniste profunda, E

Septembrie. Zi cu soare înca vesel. Frunze cu colturi rosietice se alinta în lumina. Lumea trece pe strada grabita, orasul geme de îmbulzeala. În zgomotul urias, prin aer, o bubuitura puternica : o

Pe pervazul meu a poposit un porumbel. Ciocul lui a atins sticla rece si ochii i-au sclipit speriati. Si-a întins aripile si a fugit. În zborul lui iute si-a parasit un fulg. Un fulg mic, pufos si

Ploua neîncetat, Dar picaturile nu-mi pot atinge trupul. Esti singur Si lacrimi reci de ploaie te-nconjoara. As vrea sa-ti mângâi Parul ud, As vrea s-alerg spre tine Si-n îmbratisarea noastra

Totul se prabuseste-n urma mea, Întuneric se asterne-n cale-mi Si gropi sapate-n juru-mi Si hsuri ce deschid Infernul M-ameninta de moarte. Ma-nec în învolburate ape Si nimeni nu-i aproape

În curând Peste mine Se asterne seara... În lumina crepuscului Îmi vad lacrimile Apunând... Ochii îsi trag oblonul. Închide ochii ! Dormi...

Atinge-mi lacrimile Cu vârfurile degetelor, Atinge-mi visele Cu buzele tale Si putem avea toata lumea, Acum Si-ntotdeauna ! Ia-mi inima în palma ta Si umbreste-o cu parul tau, Fa-o

Trandafirul moare în glastră cu fiece răsuflare de parfum. (Așa va muri și iubirea noastra,și noi...) Cu fiecare clipa ce trece, murim câte puțin. Cu fiecare clipa ce trece, parfumul amintirilor