Alina Vasilcan

Am așteptat atât să se-nfiripe Un gând, o simpatie, iubire fără margini... Și-acum, când totu-ncet se conturează-n fapte Aș vrea să mă întorc la fel de-ncet în noapte Să reîncep povestea de

Din frunze-nțepenite de toamnă îngrozită, Îți dăruiesc în prag de brumărel O pânză palidă și proaspăt ruginită. Pe fire-adânci și veșnic ofilite, S-au încleștat, zugrăvind cu zel O toamnă

Natura-i umedă și-mi pare că e o liniște atât de mare de lacrimă, de grele gânduri Ploaia cade, Rânduri-rânduri... Cad picuri mari, cad moleculi de apă într-un neant, ce maine mă

sărută-mă, noapte, să dorm somn adânc de veacuri... în amorțită dimineață m-așteaptă grav al tău înger de fum să mă adoarmă în sicriul lui Bacovia de plumb. sicriul lui Bacovia de

Nu ești aici, dar ți-am simțit prezența. N-aud nimic, dar vocea ta îmi sună în ureche Și mă împiedică să-mi mai găsesc cuvinte. Să-ți spun despre iubirea noastră veche. Alerg să-ți înțeleg

Nu știu, dar totuși înțeleg. Nu văd, însă eu pot să cred. Nu simt și totuși eu iubesc. Nu pot și totuși viețuiesc. Nu vreau și totuși Fac să crească A universului Poezie neînțeleasă...

Albastru sânge – Simt în mine Acorduri nesfârșite De tonuri cristaline Și odele înalte, Puternic orchestrate – Au dispărut acum Corăbiile-n noapte. Și eu, adânc-adânc, Tot mai adânc, Eu mă