Jurnal de drogată

Venele mele erau găurite și mama era departe. Nu am mai ieșit afară de o săptămână pentru că urăsc soarele și lumina îmi ucide ochii, dacă a mai rămas ceva de ucis..... Uneori nu sunt sigură că mai fac parte din lumea asta, mă desprind și aș vrea să plutesc, dar nu mă lasă oasele grele și nodurile din vene. Sunt prea grea ca să plutesc, sunt prea mizeră ca să visez și prea josnică pentru a mai spera. Vreau înapoi zilele când mă plictiseam, vreau înapoi zilele când cea mai mare grijă a mea era că nu-mi voi găsi niciodată pe cineva. Rahat! Ce pute aici a rahat! Ãștia nici măcar nu se mai pot duce să se golească afară. Aici se cacă, aici mănâncă și tot aici își bagă în venă. Ca mine sau eu ca ei sau nici nu mai contează. Când mă gândesc la camera mea, la jurnalele mele, la animalele de pluș din bibliotecă și la cărțile lui Radu Petrescu pe care n-am să le mai văd niciodată. Cât de mult îl iubeam pe Matei pentru normalitatea lui și ...AUUUUUUUUUUUUUU! Vaca naibii! Nu vede că nu mai am? Nu vede că tremur? Ce crede proasta că stau cu prafu\' în buzunar și cu capu\' în groapă? Aș băga una, dar nu mai am...... Uneori mă întreb dacă mai sunt femeie, mă întreb dacă astăzi m-aș lăsa dacă aș mai putea avea o viață, dacă aș mai putea conduce, dacă aș mai putea lucra sau dacă aș mai putea citi. Uneori îmi aduc aminte frânturi din cărți pe care le-am citit și încep să spun nume de personaje. Fac pariu eu cu mine că Apostol Bologa era în în în în ......Drăcia dracului! Þi se pare că „Gherla” e scrisă de Goma și că .....Doamne ce mă doare capu\'! Bag în venă de atâta vreme și tot nu m-am obișnuit cu durerea de cap. Asta este durerea pe care n-o pot suporta. Crampele trec, oasele nici nu le mai simt, vomit la comandă, dar durerea de cap n-o suport, n-o mai suport!!! Cât îmi doresc să mor și să ies din tot rahatul ăsta în care m-am băgat! Cât îmi doresc să mor! Nici să mor nu pot că sunt prea lașă și mama mi-a zis că ăștia care se sinucid nu știu să-și ducă crucea până la capăt. Îmi plăcea expresia asta și îmi plăcea vocea mamei și acum îmi place..... Crucea mă-sii! Ce să mai duc până la capăt că nici rahatul din mine nu mai sunt în stare să-l scot, dar să mai și port o cruce? Îmi amintesc de ăla care îmi spunea că vrea să aibă copii cu ochii mei sau de ăla care m-a cerut și apoi a zis că mă iubește prea mult ca să mă sufoce. Idiotul, ar fi trebuit să mă sufoce! „ – Ridică-te, scroafă, aici e locul meu!” Mă doare între degetele de la picioare, mi-ai ieșit noduli mari și nu mai am pe unde să bag acul. Nici ace nu mai am. Înainte îmi dădea asistenta mamei că îi era milă de mine, dar acum......lasă că iau de la Blegu ac. Ce? Dacă împart acul, nu pot să împart și boala? Oricum o am până acum că mi-am pus-o cu toți pentru un gram. Încă mai știu să mimez un orgasm. Ha! Ha! Ha! Asta nu am uitat! Din viața mea frumoasă, pură, luminoasă, asta a mai rămas! Asta mai știu, să mimez, să mă prefac, să urlu că simt când de fapt nimic nu mă mai atinge în afară de amanta mea. E albă, sensibilă, ușoară. Îmi intră în nări, mă duce la cer și îmi șoptește că mă mai așteaptă. După aceea urmează jocul, repulsia, groaza, putoarea, căcatul, canalul, sexul împuțit al unora și neputința. O târfă care se vinde pe prafuri, pe iluzii. „Blegule! Blegule! Dă bă și mie una!” „Da tu ce dai?” „Mă-ta, prostule! Auuuuuu! Nu da, Blegule, nu da mă, că nici măsele nu mai am!” „Vacă împuțită. Băgați în voi și tot vreți, da` înapoi nimic!” Mi-am șters scuipatul de pe ochi și am ieșit în soare. Urăsc lumina, urăsc lumea și mai ales mă urăsc tare pe mine. Mă duc să fac un ban că încep imediat să tremur. Vreau să mă scoată cineva din filmul ăsta! Vreau să strige regizorul: “Stop cadru!” și atunci să mi se desumfle mâinile, să mă sărute mama pe frunte, să fac un duș și să uit de calea șarpelui.