Copac bătrân înmugurit
În iarna vieții înflorit
Spune-mi, tu, ce boare
A făcut să-nvie a ta floare?
E boarea iubirii sfântă
Ce crengile-mi înfierbântă
Născută din dorul de viață
Având
Mă gândesc la tine
În tot ceea ce fac
Mi-e cald și mi-e bine
Până și îngerii tac.
Îți caut chipul
În orice trecător
Și simt cum nisipul
Se scurge ușor.
Ești în tot și în toate
Ce tandru
Azi e începutul grădinii:
În umbra luminii
S-a deschis un alb trandafir
Un musafir
Ce m-a vizitat cândva
În tinerețea mea.
Acela, tot alb, era de la tine.
Acesta e de la Dumnezeu
Spre
Am ieșit în ploaie
Focul să mi-l sting
Inima se-nmoaie
Când picuri se preling.
Lacrimile-mi sfinte
Cu nimic nu se disting
De stropii ploii arzinte
Când picuri se preling.
Stropi și
Galbenul abundă
Tăcerea-i profundă
Umbra se așterne
În acorduri terne.
Cărările goale
Tânjesc după soare
Copaci pustiiți
De ciori ciufuliți.
În acest apus
De pustiu răpus
Copaci
Liniștea lăuntrică
N-o voi regăsi-o
Trec de biserică
Îmi spun mie adio...
E zgomot în mine
Tăcere e în afară
Aud în gând suspine
Și urc îngustă scară...
Rădăcinile le las
În acest
Stropi de ploaie bat în geam
Frunza tremură pe ram
Păsările merg spre sud
Al naturii plâns aud.
Stropi de ploaie îmi vestesc
Că toamna se apropie lumesc
Prin ceața ce-așterne departe
Caut
E noapte în privirea ta,
Nicio stea n-o luminează.
Doar luna palidă în ea
Umbra își proiectează.
E stins apus în ochii mei,
Nici urmă de vreun răsărit.
Doar roua de pe-un caprifoi
Trădează
Aproape melancolic
Aproape eu și tu
Aproape polifonic
Ascult un impromptu.
Eram aproape tu
Erai aproape eu
Același impromptu
Altcineva mereu.
A fost să fie așa
A fost să nu fi tu
În
Mă scutur de gânduri
Ca floarea de cireș bătut
Și în nu știu câte rânduri
Drumul meu s-a abătut.
Mai văd un singur drum:
Pustiit și înghețat,
În urmă-mi numai scrum
Și-un vers
Stau singur și ascult
Cum focul îmi vorbește
Din soba de demult
Spunând a sa poveste.
El pâlpâie ușor
Întinzându-și limbile
Spre cerul plutitor
Răscolind gândurile.
Din scrum el se
Stau de vorbă cu prezentul
Și-mi rămâne sentimentul
Că se scurge în trecut
Fără să fi dispărut.
Stau de vorbă cu viitorul
Și-mi răspunde ziditorul
Că provine din memorie
Devenind apoi
Fiecare scrisoare a ta
Ce inima-ți va arăta
Îmi va rămâne în suflet
Ca un apus violet
Nu e niciun secret
Nu regret
Clipa ce zboară
În suflet mi se strecoară
Și devine veșnicie
Întru
O oiță albastră a venit pe înserat
Când norii negri s-au spulberat
Și timid m-a întrebat:
Vrei să fiu a ta oiță?
Eu am aprobat
Ea de mână m-a luat
Și am pornit la plimbat
Spre o veche
Departe de mine
Gândul mă poartă
Uitând de sine
Și de-a mea soartă.
Spre clipa din urmă
De mult așteptată
Când timpul se curmă
Pentru ultima dată.
Mă-ntreb atunci oare
Cine va
Regele copacilor de munte
Se înalță ca să înfrunte
Pe cei ce-l cred fără rost
Lăsând păsările fără adăpost.
Crengile-i cu des frunziș
Cad și-l lasă fără înveliș
Rănile-i sunt profunde
Căci
Nu din nimic
Nici din ceva
A făcut El lumea.
Cu pasul mic
Mă plimb prin ea
Și cred că sunt cineva.
Dar nu-s nimic
Sunt doar o boare
Un tremurat de floare
Un punct cosmic
Ce devine tot mai
Sub pleoapele grele
Sufletu-mi piere
Frunzele, ele,
Înțeleg a mea cădere.
Noaptea îndelungă
Tristețile-mi alungă
Lumina cea albă
Lăsându-mă oarbă.
Răsăritul mă prinde
Cu soarta-mi în
Nu mai e niciun loc
În memoria mea
În care să nu fi tu.
Mă mistuie un foc
Îmi cade-n palmă o stea
Oare ce mai faci tu?
Nu mai e niciun gând
În mintea mea
În care să nu fi tu.
Vântul adie
Singură în cochilia mea
Ziduri înalte ridic
Mă înfășor în fulgi de nea
Am decis: abdic!
Nimeni nu mă va ști
Nici ce simt sau gândesc
Anonim voi muri
Nu: n-am să te-ntâlnesc!
Punțile ce-ai
L-am căutat peste tot...
În sunetul unui clopot
În povestea lui Lot
În predica unui preot.
L-am găsit într-un separeu
În ceea ce era noneu
L-am găsit cu greu
În adâncul unui ateu...
Te îndepărtezi
Cu pași repezi
Spre altă viață-n doi
Fără noi amândoi.
Odată tu și eu
Acum doar eu
Împart serile
Adunând scăderile:
Un gând eu, unul tu
Pe ritm de impromptu...
Un vis eu,
