Poezii

E noapte în privirea ta, Nicio stea n-o luminează. Doar luna palidă în ea Umbra își proiectează. E stins apus în ochii mei, Nici urmă de vreun răsărit. Doar roua de pe-un caprifoi Trădează

Așteaptă-mă un timp și voi veni. În noapte singur când te vei simți Și liniștea cu greu îți vei găsi, Așteaptă-mă un timp și voi veni. Așteaptă-mă o oră, o lună, un veac, De toți și toate

De-albastru ceruleum Se-agață drumul meu În gând înalț tedeum Spre tine – Dumnezeu. Iubesc acest albastru De-un trist și rece ton Fierbinte ca un astru În viața-mi de carton. Urăsc

Umbra-mi prinsă de picior Se mișcă odată cu mine Dar de trece în cer vreun nor Cine o mai găsește, cine? La amiază de-o caut curioasă Ea un punct se face-ndată Se retrage sub papuc

Într-un con de pin Timpul curge lin Rugăciuni se cuvin Către cel divin Însă eu mă simt străin Nu-mi mai aparțin Să trăiesc deplin Ar fi prea puțin...

Un verde-albastru cer Amestecat cu apă E acum prizonier În a lacului groapă. Tăcut el se dizolvă Împrumutând din apă O melancolie bolnavă Când soarele îi scapă Și se îneacă în verde

Azi e începutul grădinii: În umbra luminii S-a deschis un alb trandafir Un musafir Ce m-a vizitat cândva În tinerețea mea. Acela, tot alb, era de la tine. Acesta e de la Dumnezeu Spre

Fericirea miroase a muguri de brad Ce-mi amintesc de-un timp îndepărtat Din care tot măsor, adun și scad Frânturi de noi, ce le-am prescurtat. Clipele astfel comprimate Le împart pe zile Și

Nu din nimic Nici din ceva A făcut El lumea. Cu pasul mic Mă plimb prin ea Și cred că sunt cineva. Dar nu-s nimic Sunt doar o boare Un tremurat de floare Un punct cosmic Ce devine tot mai

Azi m-am îmbrăcat în floare de prun Pentru a simți ce-i albul Un alb nebun Ce mi-a amorțit simțurile... Sau e al zăpezii alb? Rece de iarnă sau fierbinte de soare? În ce anotimp sunt

Timpul din memoria mea E compus din ore pătrate Ce se îngrămădesc în trecut Pe înserate Punând un nou început Pe drumul spre o stea Ce-mi va lumina Cina. Timpul din inima mea E compus din

O oiță albastră a venit pe înserat Când norii negri s-au spulberat Și timid m-a întrebat: Vrei să fiu a ta oiță? Eu am aprobat Ea de mână m-a luat Și am pornit la plimbat Spre o veche

Am ieșit în ploaie Focul să mi-l sting Inima se-nmoaie Când picuri se preling. Lacrimile-mi sfinte Cu nimic nu se disting De stropii ploii arzinte Când picuri se preling. Stropi și

Nu mai e niciun loc În memoria mea În care să nu fi tu. Mă mistuie un foc Îmi cade-n palmă o stea Oare ce mai faci tu? Nu mai e niciun gând În mintea mea În care să nu fi tu. Vântul adie

Aproape melancolic Aproape eu și tu Aproape polifonic Ascult un impromptu. Eram aproape tu Erai aproape eu Același impromptu Altcineva mereu. A fost să fie așa A fost să nu fi tu În

În noaptea cu lună Prepar ceai negru Cu flori de prună Și frunze de cedru. Îl beau în singurătate, De vorbă cu luna, În ferestrele-nghețate Bate ploaia-ntruna. În noaptea cu lună Prepar

Mă scutur de gânduri Ca floarea de cireș bătut Și în nu știu câte rânduri Drumul meu s-a abătut. Mai văd un singur drum: Pustiit și înghețat, În urmă-mi numai scrum Și-un vers

Culoarea cerului e albă Fulgii se aștern în grabă Și nu știi ce este mai alb - Văzduhul sau pământul dalb? În acest cosmos de gheață A luat gândirea viață Și-acum ideile-și înalță Evident în

Sunetul clopotelor Răzbate peste munte Împotriva ploilor În cuvinte frânte. Cântecul lor trist Vestește în lume Ultimul “exist” De pe-a vieții culme. Ce rămâne-n urmă? O lungă

Regele copacilor de munte Se înalță ca să înfrunte Pe cei ce-l cred fără rost Lăsând păsările fără adăpost. Crengile-i cu des frunziș Cad și-l lasă fără înveliș Rănile-i sunt profunde Căci

Liniștea lăuntrică N-o voi regăsi-o Trec de biserică Îmi spun mie adio... E zgomot în mine Tăcere e în afară Aud în gând suspine Și urc îngustă scară... Rădăcinile le las În acest

L-am căutat peste tot... În sunetul unui clopot În povestea lui Lot În predica unui preot. L-am găsit într-un separeu În ceea ce era noneu L-am găsit cu greu În adâncul unui ateu...

Muzica fulgilor în cădere e albă. Fiecare fulg în parte e o silabă. Ajunși pe pământ se fac tăcere. Au murit sau e doar o părere? Azi cerul plânge cu lacrimi albe. În aer ele par ale vântului

Copac bătrân înmugurit În iarna vieții înflorit Spune-mi, tu, ce boare A făcut să-nvie a ta floare? E boarea iubirii sfântă Ce crengile-mi înfierbântă Născută din dorul de viață Având