Cronicile din Ether Drive 6

Ziua Mamei Dimineață de duminică în Casa Vânturilor. Eol de pe șemineu scăpă, ca din greșeală, o afină pe mustățile lui Mistral care moțăia ghemuit pe covor. —Pss ! —Cred că îți e cald cu dinții în gură ,rozător obraznic ce ești! bombăni Mistral fără măcar a deschide ochii . —E ziua mamelor ! Trebuie să facem ceva ! —Ți se pare că eu sunt mama ta, micuțule? Calmează-te, eu tocmai mă visam ....nu contează cum, deranjează pe altcineva! Sirocco aflat tot pe covor in mijlocul sufrageriei își plimba privirile de la unul la altul cum ar privi o partidă de tenis. —Ziua mamelor ! adică și doamna mama, ă, doamna Aura Gale are ...sau n-are ? Spune tu Eol , ce are doamna Gale ? — Este ziua mamelor și aiuritul nostru habar nu are ! După ce a îndepărtat-o atât de nepoliticos ultima dată...zic și eu, n-ar strica o recon...asta, împăcare. Nu credeți? Anemo e total în lumea lui, gătind, dacă masacrarea unor ouă ochiuri se poate numi gătit. — Trebuie să îi atragem cumva atenția! spuse șoricelul. —Gata, știu eu ! Sirocco sări pe telecomanda televizorului , care " cu totul întâmplător și neașteptat " se porni iar dinspre imensul tablou negru acum animat, se auzi ceva de genul: " ..nata Remi Storm autoarea..." —Nuuu! Nu acolo , schimbă imediat! sări de data aceasta ca ars , Mistral. Cuprins de panică roșcatul își repezi din nou gheruțele spre telecomandă side data aceasta dădu peste ceva folositor. Un reporter elegant și jovial aflat în mijlocul unui grup de copii îi întreba ce au pregătit ei pentru ziua mamelor lor. —Bravo! dă mai tare ! răsuflă ușurat Eol. Să sperăm că Anemo aude și se "trezește ". În vremea asta Anemo Gale nu doar masacra ouăle ochiuri ci executa tot felul de scheme, de scrimă cu lingura, cu tigaia , bucătăria era un câmp de luptă dar, ceva-ceva, îi ajunse totuși la ureche...."Ziua mamelor " " Ziua mameeelor? Oare cât de curtenitor ar trebui să fiu să mă ierte doam...mama ?" * Duminica aceasta se așternuse peste oraș ca un strat subțire de zahăr pudră. Era o zi a tăcerii binevoitoare, în care până și vântul părea să fi luat o pauză de la datoriile sale de curier al haosului. Anemo se privi în oglinda din hol, ajustându-și gulerul cămășii de in de un alb ivoriu. Arăta neverosimil de normal. Elegant, cu acea neglijență studiată a unui bărbat care citește poezie la micul dejun, dar știe să și repare o aripă de porumbel la nevoie. Era chipeș și o știa, dar astăzi nu voia să cucerească, ci să se reconcilieze. În mână strângea un buchet uriaș de bujori albi și hortensii, o explozie florală menită să îngroape securea războiului sub un parfum greu, de primăvară târzie. „E ziua ei. O zi a iertării”, își spuse el, pășind pe aleea ce ducea spre casa Aurei Gale. Însă, de îndată ce ușa grea de stejar se deschise, mirosul de scorțișoară și vanilie din copilărie fu înlocuit de un nor de parfum franțuzesc, modern și tăios. Din sufragerie nu venea liniștea unei lecturi solitare, ci un clinchet de cești de porțelan fin și un murmur de voci feminine care vibrau de entuziasm. Anemo înlemni în prag. În fotoliul cel mare, sub tabloul bunicului, nu era doar Doamna Gale. Alături de ea, într-o rochie de un verde smarald care părea să absoarbă toată lumina camerei, stătea Remi Storm. Iar lângă ea, o altă prezență distinsă, o copie fidelă dar mai matură a rivalei sale: Mama lui Remi. — O, Anemo! exclamă doamna Gale, ridicându-se cu o grație teatrală. Ce flori superbe! Pune-le te rog în vaza de pe hol, draga noastră Remi tocmai ne povestea despre marea noutate. Ședința Clubului de miercuri... va fi televizată! Nu-i așa că e un succes colosal pentru micul nostru cerc literar? Remi îi aruncă o privire peste marginea ceștii, un amestec de amabilitate de fațadă și un triumf discret care îi spunea clar: „Vântul s-a întors, Anemo. Și bate în direcția mea.” Anemo schiță un zâmbet fâstâcit, fixându-și privirea undeva între buchetul de flori și pantofii de lac ai lui Remi. — O, ce veste... radiantă ă, ravisantă, îngăimă el, simțind cum gulerul cămășii de in devine brusc prea strâmt. Televizată deci... În loc să se retragă strategic spre ieșire, Anemo făcu greșeala de a încerca să pară stăpân pe situație. Se așeză la masa joasă de cristal, un intrus boem între trei doamne care emanau o perfecțiune intimidantă. — Nu vă deranjați, mamă, îmi fac singur un ceai , sau o cafea. Aveți nevoie de... spațiu zise el, ridicându-se brusc. Însă brațul lui, obișnuit cu gesturile largi ale scrimei recent exersate , nu calculă corect distanțele în acel decor de muzeu. Într-o fracțiune de secundă, lingurița de argint lovi marginea ceștii de porțelan, iar licoarea neagră și fierbinte descrise un arc de cerc nefericit, aterizând fix pe mătasea verde smarald a rochiei lui Remi Storm. Tăcerea care urmă fu mai grea decât o sentință. Remi scoase un sunet ascuțit, între un icnet și un suspin de martiră literară. — Oh, Anemo! sări Doamna Gale, căutând disperată un șervețel. Rochia e de la... — E în regulă, mamă, e doar... un accident organic, se bâlbâi el, încercând să curețe pata cu un șervețel brodat, reușind doar să o întindă și mai tare pe rochia prețioasă a rivalei sale. Simțind privirea de gheață a Mamei lui Remi și dezamăgirea mută a propriei mame, Anemo dădu înapoi, lovind scaunul. — Scuze... enorm de multe scuze. Trebuie să... am lăsat ceva pe foc. Adică, la Casa Vânturilor. Un manuscris... fierbe. Vă sun! Ieși din casă aproape în fugă, simțind cum prospețimea duminicii se transformase într-o sudoare rece. Pe drumul spre casă, trecu pe lângă chioșcul de ziare de la colț. Acolo, așezată ostentativ pe un stativ rotativ, coperta cărții lui Remi rânjea spre el. „Femeile nu se dresează”. Fără să se mai gândească, scoase portofelul. — Una din asta, te rog. Și o pungă neagră. Să nu se vadă... titlul. Ajuns în grădina lui, se prăbuși pe balansoar lângă Mistral și scoase cartea cu degetele încă tremurânde. — Să vedem ce ai scris tu aici, „Președintă de onoare " * Anemo citea cu o vehemență care aproape făcea paginile să tremure, căutând cu înverșunare acel adjectiv greșit sau o metaforă șchioapă care să-i hrănească gelozia. Dar, pe măsură ce cuvintele lui Remi curgeau, vocea lui devenea tot mai caldă, iar ritmul lecturii se domolea într-o admirație mută, trădată doar de sprânceana ridicată. Fleur îl asculta cu gura căscată, legănându-și picioarele julite de pe marginea balansoarului. Când Anemo închise cartea cu un oftat greu, ea îi puse o mână mică pe genunchi. — Nenea Anemo, de ce te încrunți așa? E o poveste frumoasă, nu un război. Nu fii un misogin morocănos, că nu-ți șade bine! Anemo pufni, surprins de cuvântul ales de fetiță. — Nu sunt , Fleur. Tu știi ce înseamnă misogin ? Pe bune micuțo, dacă chiar știi ce înseamnă, crezi că unul de ăla ar sta la sfat cu o moțată ca tine ? Ea e scriitoare, eu sunt scriitor ,amândoi suntem parte din această comunitate, avem vârste apropiate, chiar ne-am jucat unul cu celălalt în copilărie...Suntem rivali și sunt gelos ! Să nu mai spui nimănui ! — Ba nu sunteți rivali! zise ea cu o siguranță solară. Ea este într-adevăr minunată și frumoasă dar...Anemo înghițea în sec de fiecare dată când din gură fetiței ieșea câte un compliment la adresa rivalei. —Tu ești foarte special, pe de altă parte.Ești chipeș, înalt, când vrei poți fi elegant și ești așa...sofisticat în felul tău, cu cafeaua ta cu sare roz. Ești un om bun domnule Anemo, unul râu nu ar îngădui blănoșii ăștia în viața lui și ai dreptate, nici pe mine care sunt o femeie în devenire. Vezi tu, mie mami mi-a explicat că noi femeile, avem un roi de albine, adică gândurile noastre sunt așa...ca un roi de aceea nu putem fi dresate .Remi Storm? ai văzut și tu ce frumos scrie ...tu, ă, dumneata in schimb, cu felul tău aiurit de a fi, ă , e mult mai aproape de a înțelege roiurile noastre, decât oricare alt bărbat. Anemo o privi lung, simțind cum nodul din gât se desface. Mica moțată îi oferise cel mai onest premiu literar: acceptarea propriei naturi. — Deci zici că nu trebuie să o urăsc pe Remi Storm ? — Nup! zise Fleur, sărind de pe balansoar. Trebuie doar să nu te dai mai scorţos decât ești, să scrii exact așa cum îți este firea și sa nu mai cauți povești aiurea printre volume prăfuite când ne ai pe noi.Scrie despre noi ! Scrie pentru noi sau ce, crezi că eu nu aș fi o cititoare de nasul tău? Anemo o privi pe Fleur cum se îndepărta spre gard, sărind într-un picior, și simți pentru prima dată că „vântul” din capul lui nu mai era o vijelie care dărâma cești, ci o forță care putea, în sfârșit, să poarte o poveste. Deschise caietul și, sub titlul scris cu mâna tremurândă, adăugă o primă notă, inspirată de „moțată”: „Femeile nu se dresează pentru că poartă un roi în minte. Iar eu... eu sunt singurul nebun care vrea să învețe limbajul albinelor.”