Cronicile din Ether Drive 12

După plecarea Aurei, Casa Vânturilor strălucea de curățenie. Ordinea era instaurată peste tot: fiecare tacâm, farfurie, pix, hârtie, carte, ochelari de citit, papuci de casă sau de stradă, ochelari de citit, bibelou și, din nou, ochelari de citit. Ce să ne mai lungim, fiecare lucrușor avea acum locul lui într-o casă a vânturilor care nu își mai merita numele. Era mai degrabă imaginea unei case pregătite pentru expoziție sau pentru vizionare în vederea închirierii. Cu laptopul așezat pe o măsuță rotundă, perfect lustruită, în bucătărie, Anemo era stingher, stângaci și parcă încorsetat într-o rochie de bal din secolul 19. Ar fi scris, s-ar fi plimbat de la un capăt la celălalt al parterului casei sale, s-ar fi așezat comod pe canapea, într-o poziție doar pentru el firească, dar nimic nu îi era familiar; casa nu mai era casa lui și povestea nu vine într-o scafârlie speriată de ordine. Motanii, la fel de stingheri în blănițele lor lucioase, erau aliniați ca niște străjeri de pluș lângă ușa dinspre curtea din spate, mascând prezența șoricelului Eol, lipit aproape ca un abțibild de plinta albă ca laptele. Peste toată acea ordine și acea curățenie, cu totul și cu totul nefirești pentru eroii noștri cuvântători și necuvântători, se așezase parcă o cupolă de liniște, întreruptă doar de zgomotul sacadat, oarecum voalat, al pendulului din holul cel mare de la intrarea casei. "Nu am crezut că mi-ar putea lipsi vreodată moțata de Fleur" cugeta doar în gând Mistral. "Până și eu, o ființă fină și manierată, simt că mă aflu în alt film. Cum să meditez, să dorm sau să îmi fac siesta într-o liniște atât de suspectă? Cu toate modificările astea, Anemo e capabil să se întoarcă iar la hoțul de umbre sau cine știe ce alte bazaconii sterile și lipsite de savoare!" "Oa-oare suntem pedepsiți? Nimeni nu mișcă, nimeni nu zice nimic. Da' uite ce frumos mi se oglindește blănița în luciul gresiei. Sunt chiar chipeș... nu chiar ca Mistral, care e super-duper elegant și «clasat», dar sunt frumușel" cugeta la rândul lui, de voie, de nevoie, Sirocco. "Un bob de cafea ar fi numai bun acum, dar cum să îl fur cu toată liniștea asta? Și ochelarii? Ar fi putut să lase măcar o pereche doamna Aura-Durga-Îmblânzitoarea de Haos... Tind să cred că avea dreptate roșcatul... Anemo e defect! Imediat sună Arbaletă și cere material, dar ăsta nu a mai tastat nici măcar o literă... Nici măcar o literă, iar eu nu am apucat să văd la ce lucrează... dacă aleargă iar după umbre și cai verzi pe pereți... îl părăsesc. Cu toată părerea de rău, plec la Noel sau la Remi Storm" gândea și Eol, integrându-se în liniștea casei când ușa se deschise brusc, parcă deschisă de o pală de vânt și, având în mâinile împreunate trei cornete mari cu înghețată asortată, năvăli înăuntrul bucătăriei Fleur. Fata asta aducea soarele și toată primăvara cu ea. — Domnule Anemo! Am adus inspirație la cornet! Pentru noi și pentru blănoși, cele mai delicioase arome și, și sirop de cioco... Gresia ca o oglindă lustruită perfect nu era cea mai potrivită pentru balerinii fetiței, care aluncară lung, își pierdu echilibrul, ridicând mâinile cu cele trei cornete de înghețată deasupra capului într-o încercare de salvare disperată. Dar brațele se pare că aveau propria logică salvatoare și, când trunchiul părea că se înclină spre spate, se despărțiră fâlfâind ca niște aripi, proiectând înghețată colorată și îmbietoare pe tot "patinoarul" de gresie. Speriați de tot baletul acela alambicat, pisoii săriră precum niște veritabili saltimbanci de circ pe măsuță, demolând tot teancul de hârtii frumos ordonate de doamna Aura și paharul cu pixuri, creioane și carioci. Doar laptopul cu abțibild în formă de inimă fu salvat în ultima secundă de Anemo, care de data aceasta avusese un reflex de prindere extraordinar. Eol rămase pe loc nu din motive de sânge rece și prezență de spirit, ci fiindcă pur și simplu împietrise de surpriză și spaimă... nici măcar nu mai conta că rămâne descoperit ochiului lui Anemo. — Cre-cred că ne revenim la normal! Spuse cu o jumătate de gură, parcă nevenindu-i să creadă, scriitorul. Fleur, râzând cu gura până la urechi, era acum pe jos, acoperită parțial de înghețată. Mistral (uitând cu totul că e un parizian blazat), alături de Sirocco, erau ocupați să curețe gresia, dar și mâinile și picioarele dezgolite ale fetei de năpasta lipicioasă, rece... divină. — Mie îmi place asta de fistic... și vanilie! spuse Sirocco. — Asta de ciocolată e cu adevărat divină, mon petit! adăugă Mistral, "muncind" de zor să restabilească curățenia lăsată de doamna mama lui Anemo. — Ai dreptate, e divină! încuviință Eol, uitând total că trebuie să fie invizibil ochilor de adulți. Având pe degetul arătător combinația perfectă de înghețată și sirop de ciocolată, lingând fără cea mai mică urmă de bune maniere doza rece și dulce de inspirație, Anemo se prefăcu că nu vede micuțul rozător infiltrat între blănoșii lui oficiali. "Casa Vânturilor nu are voie să fie doar un stop-cadru lipsit de personalitate. Vânturile vântură, nu pozează pentru reviste la modă!" Cu inima revenită la locul și în ritmul ei după festinul inedit, Anemo își spăla meticulos mâinile, pregătindu-se de reluarea scrisului, când telefonul lui, cu vocea lui Banderas, anunța o nouă intervenție a celui responsabil cu "împământarea", Arcibald Peter Stone. — Poți să răspunzi tu, moțato! Am încredere că știi să scapi de el cât ai zice pește! Luându-şi din nou rolul de băbuță cuminte, Fleur răspunse ca o adevărată profesionistă: — Alo, domnu' Arba... Arcibald? Anemo e cuprins de febra scrisului, nu aude și nu vede nimic împrejur... da! Da, cum să uite? Dânsul are încredere în mine. Surpriză? Mâine dimineață! ...O seară bună și dumneavoastră, domnule!