Amintiri într-o dimineață afumată (I)

Din leagăn am căzut și eu, direct în pachetul cu vată, într-o cutie așezată de mama lăngă patul improvizat din două scaune, în mirosul de ceai cu care-și ștergea sânii înroșiți de buzele mele, în deznădejdea de a descoperi cu stupoare că, desigur, Þara Nicăierea nu există, Peter Pan e doar o minciună sfruntată a basmului cult, iar eu…eu ce să mai zic, răsturnată și mică în cutia cu vată? Apoi tata – care nu e chiar tata – mi-a făcut arc din nuiele și săgeți de trestie și m-a învățat că în păsări și-n fluturi nu trebuie să tragi niciodată, exact ca-n reclama cu nu-bateți-covoarele, doar ceva mai simplu și mai aproape de băiețoasa care am fost și care, firește, construia cazemate din hârtie și avioane numai și numai pentru că niciodată nu i-au ieșit rochiile, și n-a avut talent nici pentru tunsul păpușilor. Tot cu tata – care nu e chiar tata – pe drumul care crestează cărare pe creștetul dealurilor, am învățat să tac și să merg înainte, și ca răsplată avea întotdeauna grijă – tata ăsta al meu – să ascundă pentru mine rugi de mure, toporași, ciuperci sau brebenei, sau chiar câte-o pasăre izbucnită de-a dreptul din măgura grâului, la fel cum ascundea uneori Carul Mare, mirosul de frunze arse în fundul grădinii sau miracolul fraged al primului mugur dezgolit primăvara. Între timp copiii s-au făcut mari, pe la celelalte case, și eu m-am făcut mare-mare și a trebuit să plec, departe de merii pitici, departe de fântână și de leagăn și de cireșul meu și de celelalte, departe și de tata – care nu e chiar tata – săracul, și tot nu pricep nici în ruptul capului de ce nu pot găsi cuvinte frumoase pentru vremea aceea și pentru tata – care nu e chiar tata – într-o poezie care, vezi tu, nu e chiar..ba deloc aș zice…poezie.