Oglinda

Oglinda O primisem cadou de la un prieten căruia îi făcusem o favoare specială. M-am bucurat mult de ea, în sfârșit aveam o oglindă măricică la mine în cameră. Nu sunt eu cea care să stea cu orele în fața ei, dar fiind mândra posesoare a unui păr mare, creț și rebel, am obligația de a-l domoli periodic și cu simț de răspundere, din motive umanitare, să nu se simtă lumea pe stradă amenințată de o vrăjitoare. De la o vreme, mi-a devenit foarte dragă oglinda asta, și chiar incepusem să-mi petrec minute în șir privind în ea, într-un fel mai special, atrasă nu atât de imaginea mea reflectată cât mai ales de o anume licărire a oglinzii, ca o undă, ceva ce nu prea adesea puteam vedea în alte oglinzi. Era o undă care-mi dădea un soi de fiori reci de-mi plăcea să mă joc cu ei, să-i las să circule pe sub bluză ca un masaj. Asta până într-o zi, când unda ceea s-a arătat altfel. Eram cam moale în ziua aia, un soi de reverie sentimentalo-plicticoasă și m-am așezat ca de obicei în fața oglinzii mele, să-i simt din nou apele. Nu știu dacă era lumina de afară cam coborâtă sau oglinda adunase ceva praf, că imaginea părea a pierde din culoare riscând să devină alb-negru de tot. Nefirescul s-a amplificat în așa măsură, încât pentru o clipă m-am simțit cuprinsă de o spaimă inexplicabilă, una pe care demult o zăvorâsem în amintirile negate ale copilăriei. N-a durat mult, când era mai interesant, am tresărit ca și cum aș fi fost trezită brusc din somn, cu senzația intensă că mă găsesc așezată intr-o poziție rotită cu 180 de grade. Senzație ce s-a dovedit a fi falsă, oglinda era la locul ei inaintea mea, cu unde cu tot, însă color de data asta. Apoi m-am trezit cu o vizită cu totul neașteptată, Lucian nu venise niciodată aici, iar acum iată-l, lung și cam deșirat încadrat de tocul ușii ca o poză în mărime exagerată. Cu adevărat era o surpriză plăcută, nu era genul. Avea de unde să facă rost de adresa mea, însă am fost întotdeauna convinsă că un tip așa de sobru ca el, chiar atins de ceva romanțe întârziate, nu se va lăsa ușor antrenat de emoții. Incă mă munceam să aflu dacă aura de mister și-o menținea cu bună știință, sau chiar era posesorul vreunei laturi umbrite, ori poate pur și simplu eu singură, din plictiseală țesusem în jurul lui o rețea de fire - intenții obscure. Si acum, iată-l aici, în carne și oase, zâmbitor și relaxat, înarmat cu un periculos buchet de flori. Posesor al unor mâini lungi ca minutele în așteptarea metroului, de regulă ascunse în buzunare sau în tot felul de gesturi de evitare a lipsei lui de rost, apărea acum simplu și robust, ancorat de taburetul acela și populat cu fraze nu atât de incolore ca de obicei. Una peste alta, deja mi-l imaginam insinuându-se periculos de des în bucătăria mea. S-a ridicat cam brusc, și s-a topit la fel cum a venit în poza ușii. Eu m-am așezat pe taburet, cu coatele pe masă, capul între mâini și ochii amestecați prin buchetul de flori. *** Avea să fie o zi grea, străbătusem cei 100Km cu ușurință, am avut parte de autostradă liberă, însă la întoarcere, cu cât va fi mai târziu, cu atât va fi mai aglomerat. Ce prost pica această delegație, altă dată aș fi fost cel mai încântat să fiu trimis să mă întâlnesc cu partenerii francezi, dar acum chestiunea mă lăsa rece. Trebuie să fiu eficient, mi-am zis, dacă ședința se lungește și văd că nu ajung la o oră rezonabilă, îi trimit niște flori. Ce păcat ar fi să nu pot ajunge personal, n-a fost ușor să-i aflu adresa. *** M-a trezit telefonul târziu, ațipisem pe singurul scaun din cameră. Am tresărit din nou cu impresia că mă găsesc rotită cu 180 de grade, cu oglinda înainte. Știți cum e, câteodată când deschizi ochii locul sau poziția în care te regăsești e cu totul alta decât te așteptai. -Bună. -Salut Lucian. Ce drăguț din partea ta, știam că poți să-mi afli adresa. Sunt superbe florile. -Îmi pare rău că n-am ajuns personal. Promit să vin cu prima ocazie. Am simțit de două ori mai intens acea spaimă inexplicabilă și am sărit în picioare din fața oglinzii. Ce glumă mai era și asta?