Alexandru-Valentin Petrea

Una este dorinţa de a aprinde focul, iar alta este ruina cocioabei incendiate acum un secol. Dar ambele trebuie de la un timp să stea numaidecât în casă, obligate fiind să-şi ispăşească

Va fi o primăvară mai mult decât bulimică, cu lucruri de pe care metale nefamiliste se vor prăvăli peste invenţii ce, de la atâta reflecţie asupra lor, nu au apucat încă nici să fie

Se retrăgeau trupe. Renii cărau muniţia ce nu îmbrâncise niciun duşman, slujind doar drept zaruri în bătăliile fără oase roşii pe care, glumeţi din fire, brazii le aruncau în

Nu era nevoie de nicio revoluţie pe la marginea buruienilor tolerate de istoria care, de regulă împăciuitoare, se preface mereu că prinde trenul, nici de păduri pe care să ni le imaginăm

Aruncăm frunzele murdare şi brânduşele deloc cochete între pereţii între care nu puţini au mâncat prima bătaie. Iar apoi ieşim emoţionaţi în faţa blocului şi aşteptăm să ne viziteze mirosul

Înainte de masacru, vajnicii orăşeni vor lua biciul şi muzica de care au fugit până atunci va fi inspectată la nanosecundă, fiind forţată, precum o felie dintr-un minut beat de milenii, să

Ce apără zidurile acelea pentru care nu găsim suficient gunoi? Ideilor le place acum să se transforme în ambalaje pentru somnifere sau în cărţi cu pagini albe, speculând foamea

Văd prea bine că stepele noastre s-au transformat în munţii cei mai obraznici faţă de timpul ce nici măcar nu ne cunună; şi mai observ că noi n-am simţit absolut nimic până acum,

Odată şi odată tot ajunge deasupra creştetului nostru vulturul acela ale cărui organe n-a reuşit nimeni să le transforme în cana sa de ceai ori să facă din ele coperta de din dos a

Şedeam tolăniţi pe trifoiul care poate ne-a lăsat multe autografe în plasma sângelui ce nu ne iubeşte, ci doar ne apără de tupeul de a ne creea propriul nostru Sistem Solar; priveam norii,

Pe aceste idealuri care ne-au băgat în Evul Mediu nu le-a pictat nimeni nici pe podea, astfel că, ascunzându-ne în grote de frica de a nu tăia castraveţii precum toată lumea, suntem

Ne transformasem în reclamații și învățasem în sfârșit cum să zburăm, făcând din hârtie gheare și din bloguri vânturi pe care le învârteam cum doream în Bibliile noastre. Iar lumea căsca

Peste sute de mii de ani, eu voi fi petrolul pentru care se bat mușuroaiele, iar tu vei fi cărbune găsit din plictiseală prin văgăuni rămase poate șomere. Și ne vor incinera în aceiași

Pe când podurile încă nu se născuseră și Terra Australia Incognita mai zăcea pe hartă, între noi se așezau imagini mult prea clare pentru vârsta noastră, neexistând, în plus, nici măcar vreun

Într-adevăr, în fața noastră se află un copac zămislit din carnea noastră; acolo sunt chiar trupurile noastre. Chiar și ochii noștri s-au refugiat printre mușchii ăia bântuiți și or fi

Orele noastre nu se mai opreau când ne mințeam în cerc și, totuși, ne era pe atunci bine, fiind suficientă doar o moleculă din statuile vizibile de pe orice relație ca viața să

Eram copil cu anii încă neintrați în minte și confundam des creierul cu pietrele, pietrele peste care iubeam; la îndemnul lor, înconjuram o vie de-a unor vecini ce plantaseră

Zeus se prefăcuse din culpă, din orgie, din nisip, într-un tren restanțier ce transporta chirpici într-un mod pe care doar furnicile îl puteau vârî în placente, levitând de nicăieri