De ce n-a mai murit bunicul

Toamnă - toamnă, frunze căzute... castane, nuci, picături pe ferestre... Apele mai mici, malurile mai pline, mai multă tărîță, mai puțină făină..., dar bunicul tot nu murea! A venit popa și i-a spus de Viața de Apoi. Miere, lapte, ambrozie, nectar… Vorbea popa scuipînd, îi alunecau salivele pe bărbie. I se făcea poftă de rai pe măsură ce vorbea, se vedea pe el că ar fi mîncat rai pe pîine, că s-ar fi afundat pînă peste cap... dar bunicul tot nu murea. A venit doctorul și i-a dat o rețetă cu tot felul de otrăvuri. I-a zis că plămîni-i sunt jvaițer, ficatul putred, inima frunză-n vînt și capul ca un butoi fără cercuri, cu doagele împrăștiate... dar bunicul nu murea... Avea deja o sută șaptezeci și trei de ani... Noi eram foarte bătrîni, de abia ne mișcam pe lîngă el, clătinîndu-ne, răzimîndu-ne, luînd leacuri și vitamine ca să-i putem face lui un ceai. El se ridica în fiecare dimineață din pat, se așera în scaunul înalt cu spătar sculptat, în “jâlțul verde” - cum îi plăcea să spună - și se uita pe fereastră la coroana nucului, la oamenii de pe drum, la norii de pe cer. Bunicul a trecut prin două războaie mondiale și îl aștepta încrezător pe al treilea. Avea în burtă o schijă, pe tot trupul cicatrici adînci, îl dureau încheieturile și toate cele și noi îl tot îndemnam: Mori bunicule, odihnește-te, te așteaptă un loc cu verdeață, unde nu-i suferință și întristare... El își lua coasa și cătinel, cătinel,se ducea în fundul grădinii și trăgea o brazdă. Stătea apoi câte un ceas rezemat de păr și gîfîia mărunt. Cînd se anunțau catastrofe mondiale zîmbea. Căderea asteroizilor, subțierea păturii de ozon, încălzirea globală, dispariția speciilor păreau să-l amuze. S-a apucat să învețe englezește ca să înțeleagă știrile de pe canalele străine. De ascultat asculta mereu știri, dar așaaa... numai într-o doară. Nu lua nimic în serios, dar pe noi ne exaspera faptul că-și bagateliza propria moarte. Cînd s-a dus un strănepot de-al lui nici măcar n-a lăcrimat lîngă sicriu. A plecat din cimitir îngînând un cîntecel, atent pe unde calcă, jucîndu-se cu bastonul prin frunzele căzute. Am făcut rînduielile cu eleganță și decență, deși omul murise dintr-o ciroză, din cauza alcoolului. Am crezut că o să-l ispitim și pe bunicul, că o să-i crească încrederea în cimitir și în cele veșnice. Nici vorbă... Mergea mai des la popice decît să viziteze mormintele familiei. N-avea chef! Acu’s cîțiva ani a lăsat-o pe una gravidă. O fată pe care-o plăteam noi să-i facă din cînd în cînd curățenie prin casă. Ne-a purtat cu flori pe la maternitate... De-abia ne tîram bătrânețile pe scările spitalului. Fata a născut un copil mort. Semăna leit cu bunicul. Era el mort, de parcă și-a scuipat moartea din ființă prin trupul femeii aceleia. A rîs lîngă pătuț cu capul lăsat pe spate de-am crezut toți că a-nnebunit. Da’ de unde… Era perfect normal! După amiază a fost la popicărie și i-a bătut pe toți. La scor...! Acum zilele mele sunt pe sfîrșite. L-am chemat pe bunicul la căpătîi și i-am spus cîte ceva din înțelepciunea dobîndită în această viață. M-a ținut de mînă și a zâmbit înțelegător. Cînd a ieșit din încăpere m-a întrebat dacă vreau să stingă lumina. I-am făcut semn din cap că da. A stins lumina și a ieșit.