Insula măsi

Trece cîte-un pîrîiaș prin mijlocul unui sătuc de de-abia poate să bea o vacă din el și se tot duce și se întîlnește cu un altul în care de-abia dacă poate să se scalde un copil întins pe burtă și merge și ăsta mai la vale și se aduna cu altul și toate trei de-abia dacă pot să ducă o plută ușoară de lemne. Dar tot adunîndu-se ele așa, apele, ajung în Dunăre unde-și duc puterile și istoria și ele toate sub un singur nume pot clătina vapoare, pot ține la suprafață barje de mii de tone, petroliere din cele mai grele…Lucruri mari se-ntîmplă pe Dunăre! Și-apoi cînd plouă toate se mută cu un rîu mai sus: de unde nu putea bea vaca se scaldă copilul. De unde nu se putea scalda copilul încape pluta…iar pe Dunare…ei bine pe Dunare apele cresc și cresc și iar cresc… Așa s-a întîmplat și în ziua aceea în care un grup de turiști s-a plimbat nepăsător și distrat cu barca prin canalele unui braț din deltă al fluviului și - spre seară - au tras pe un ostrov ca să se ospăteze cu ceva mîncare gătită tradițional așa cum învățaseră la hotel. Vroiau să stea lîngă foc și ceaun, să-și facă poze cu ciorba de pește în blid, cu berea în stînga și chefalul afumat în dreapta, idei de-ale turiștilor, mici amintiri, piedici in calea uitării…Ploița care s-a pornit la un moment dat nu i-a speriat de loc. Abia cît s-a mai răcorit aerul și a putut spori distracția prin deschiderea altor doze de bere… Numai că la adăpostul întunericului care sporea și apropia tot mai mult lumea turiștilor de globul luminos al focului aceștia nu au observat că apele creșteau mereu și că la un moment dat ele le-au furat barca prinsă cam de-a-n boulea cu o sfoară de o creangă care era de mult ruptă și dusă la vale. Cînd unul s-a îndepărtat de foc și de grup și a observat asta și apele care creșteau mereu mai învolburate, pe micuța insulă s-a înstăpînit panica. Au început cu toții să strige și să vînture crengi aprinse în speranța că de pe undeva de-aproape ar putea primi un ajutor pentru situația disperată în care se văzuseră deodată prinși.. Cei din satul de peste canal, oameni ai Dunării, deprinși cu toanele și nebuniile ei, și-au dat seama că nu-i ceva în ordine pe ostrov și l-au rugat pe Aurel Românu, cel mai vrednic și mai puternic om din sat, să se ducă și să-i scoată pe nefericiți dintre ape. Aurel Românu l-a luat pe frate-său, Dorel Românu, în barcă și cu gîndul creștinesc de a face bine – moștenit de la răposatul lor tată – s-au pregătit de plecare. De dragul și grija feciorilor a urcat lînga ei și mama lor. Au tras frații la vîsle de erau să rupă ramele și au reușit să ajungă la turiști fiind primiți ca niște îngeri salvatori. Au urcat în barcă toți plouații și panicații care și-au văzut așa scăparea, numai că în barcă nu era loc decît de maxim zece persoane și pe insulă erau deja unsprăzece. Mama celor doi frați Românu, generoasă din fire și învățată cu urgiile sorții și ale fluviului a zis că se se ducă ei mai întîi ca să nu mai plîngă doamnele și să nu mai facă atîta gălăgie domnii aceia care vorbeau o limbă necunoscută și apoi s-or întoarce frații și după ea. Barca s-a opintit din greu și a inceput să alunece pe apele puternice. Frații au tras la vîsle de au ajuns cu sînge-n pumni la mal, lîngă sat. Cînd au ajuns acolo doamnele au cerut cîte-o pătură, domnii cîte-un ceai și ceva tărie, apoi toți ceva cald de mîncare ca să-și revină. Cerere după cerere, răsplată după răsplată, le-au împlinit frații Aurel și Dorel Românu plini de grijă, mișcîndu-se repede prin casă, punînd și luînd de pe foc, găsind și împărțind după dorința oamenilor ce l-au intrat în casă. De grija străinilor și bucuria banilor cîștigați au uitat-o frații Românu pe mama lor pe ostrovul de sub ape și povestea aici se sfîrșește.