Îți văd simțirile pe raft
Și recitesc din ele una,
Pe raze moarte de la lună,
Pe ritmul mistic de Tomcraft:
“-Acuma știu eu despre ce
Îți cântă trist privighetoarea,
Când roua-și face pradă
Ale tale vorbe dulci
Sunt o liră de doinire,
Și în sufletu-mi adânc
Simt o doină de iubire.
Dimineți la răsărit
Abia roua srtălucește,
Gândul dus la tine iar,
Ca un vis mă-nveselește.
Stând sub umbra verde
A nucului bătrân
Mă lovește gingaș
O frunză de pelin,
O frunză ce se-așează
Cu jale-n mâina mea:
Ea nu te mai iubește,
Ea nu mai e a ta...
Uimit și
Te iubesc! Și-s plin de gânduri că tu, dragă, îmi poți fi
Soarta ce în astă lume îndragind mă va iubi,
Și-ntr-ast furnicar al vieții să găsim noi al său loc,
Printre adevăr, minciună, printre
-Ah, Adam! vino aproape,
Strânge-mă te rog, Adam!
Crengile-și apleacă fructe
Spre a buzelor balsam!
-Hai că vin eu Eva! Eva!
Văd că te-ai înfierbântat...
Crengile în drapta, stânga,
Pe liberă iubire-a noastră,
Pe-al nostru drag și sfânt debut,-
Poate c-o răutate proastă,
Cu o invidie albastră,
Ne vede lumea la-nceput.
Și tind eu tot spre fericire!
Dar nu odată ai răbdat
De-aș avea ambră cerescă cum o au olimpici zei,
Aș mânca-o numai dacă si tu, draga, ai s-o ei.
Ce folos să trăiesc veșnic, dacă n-ai să poți și tu?
Dacă viașa mică-și trece, îmi va plânge
Fericit sunt când îmi prind fluturatecele gânduri,
Pribegite în văzduh, așezându-le pe rânduri.
Gânduri plutitoare-n aer, pribegite printre flori,
Poate sunt sub ocrotirea Parnasidelor
Altarul buzelor tale
Închinat eternității
Își sărută bezna movă
La icoana tinereții.
Fila de mendal plouată
Cade peste-a ta privire,
Și se-așează ca și versu-mi
Peste a ta nemurire...
Tăceri în lucruri moarte
Și arse-n lumânări,
Sugrum azi viața toată
Pe-a rănilor cărări.
Eternul în oglindă,
Abisul sub picior,
Ajung la culmi crescânde
În cozi la abator.
Oh, soarta!
(stau trei doamne la taifas)
- Fetelor, eu să vă zic -
Supărată-s! am motive!
La bărbatul întro zi
Am găsit prezervative!
Cea de-a doua întreba:
- Da?.. Ce ai făcut cu ele?
Trebuia să-i
1.
Printre țarile străine
Simt că n-am ce căuta,
Valuri de gândiri la tine
Din inima mea
Se aruncă cu nesață
Cu un dor, cu-n mare dor,
De cu zori pân’ dimineața,
Până-n altul
1.
Ziua dispare ușor, ușor…
Parcă îmi este o supărare,
Lângă o bară încetișor -
Nudă, o fată în cățărare.
Și nu mai știu, de ce a făcut,
De cu necazuri e logodită,
Oare ce viața a petrecut
De
Fost-am fericit în zile grijilor nevinovate,
Nu știam ce e iubirea și ce-i dor și ce-i menit;
Ah, copilărie dragă! Ai plecat în “neuitate”...
Fost-am fericit.
Fost-am fericit în zile de magie
Cât de mare este forța
A căpruiului divin,
Cât de dulce, enigmatic
M-au vrăjit... și-atât de fin...
Ochii, ochii – neuitării!
Cât de dulce ați putut,
Să dați rostul vieții grele,
Unui suflet
Când Zeul cel Puternic pe-o ființa muritoare
Revarsă a lui bunuri, așa nemăsurat,
Oricine de o vede în sufletu-i tresare
Un val de bucurie de-amor înduplecat.
De-aceia și în mine întâia ta
Ziua soare să nu aibă, să nu aibă noaptea stele,
Fără flori să fie câmpuri, codrul fără păsărele,
Râul să n-aibă pornire și uscat fără de milă,
Un poet să n-aibă muză, fără gând și fără liră.
O
Îți amintești iubirea mea,-
Cu Amur încetișor,
Seara când se înegrea
Ți-am intrat în dormitor?
Mai ții minte, o iubire,
Mâina ta cum a luptat?
A pierdut… și în robire
Tu atunci mi te-ai
Eu te port o, dragă Stella,
Pe al inimii meleag.
Tu ca soarele acela
Mă-ncălzești o, dragă Stella,
Mă-ncălzești neîncetat!
Tu ca flori eoliene
Din a zeului palat,-
C-o divinitate-n
Colo-n zări se azurea pădurea deasă.
Spicul către spic tăcând se apleca.
Un soldat plângând pământul drag iși lasă,
Fata gingaș, cu ardoare-l săruta.
El privea în ochii ei verzui de
Cine astăzi nu e singur,
Ah, când este insoțit
De albăstriul mării - brizul,
Care fuge neoprit.
E clădit din sticlă spartă
Al meu drum cel fărămat…
Florile-n câmpii se ceartă,
Frigul crud
AS