Poezie
Cadou nedorit
1 min lectură·
Mediu
vremea venea încet asemenea unui cadou nedorit.
am fost trimiși să pipăim soarele dac-a ouat răsărituri
dar sub noi încă zburau visele calde
ale somnului trecut –
somnul era răspândit ca o boală până în măduva ceasului
(atunci când în buzunarul stâng el ticăie
fără să-mi lase riduri pe inimă)
mă uit în ochii tăi și numai atunci știu
că timpul este un pretext
știu că sunt locuri unde am fost acelea pe care le visez
locuri unde de multe ori mi-am dat îngerul
la un joc de cărți și ochiul pe o gheară
și tac. tac mereu cu riscul de a mă răci încet
în gestul lent al frământării pâinii în copaie
al căderii brumei în octombrie
îngerul șoptește ca la o cină de taină
și de trei ori se scufundă în vin.
002.062
0