Poezie

Lăcașul cerului

mamei mele

2 min lectură·26 ianuarie 2007

Mediu

de când am plecat

mama îşi aşază noapte de noapte

câte-un lucru de-al nostru sub pernă.

ea nu poate dormi, nu poate să cadă la pace

cu ziua care-a trecut, cu somnul care vine,

dacă nu are sub pernă o bluză roşie-a Elenei,

fularul Danielei,

o cămaşă de-a mea.

ştiu că mama ne duce dorul când plecăm,

ştiu că plânge pe ascuns

ţinând în braţe hainele noastre,

lipindu-le de obraz, mirosindu-le,

iar atunci sufletul îmi devine în piept

o roată mare de foc în stare să topească

toţi gheţarii din lume.

noapte de noapte

mama-şi aşază cu grija cuibărită în gesturi

hainele noastre sub cap

să fie sigură că suntem bine,

că veghea ei ne păzeşte de orice nebun,

de orice boală, de orice armă, de orice demon,

de orice stea căzătoare.

ştiu că acum două săptămâni, după botezul nepoatei mele,

mama i-a cerut o scufiţă Danielei

şi acum doarme cu ea sub pernă.

ştiu că la fel va face şi pentru copiii Elenei,

pentru toţi nepoţii, aşa încât perna ei

va deveni din ce în ce mai înaltă.

ea va înainta în vârstă, va înainta în griji,

va înainta în rugăciuni.

ştiu că toate lucrurile noastre

sunt păstrate şi împăturite cu grijă în şifonier,

ştiu că datorită acelei perne din ce în ce mai înalte

eu merg acum prin lume

ferit de orice boală, de orice armă,

de orice demon.

005.307

Alexandru Mărchidan. “Lăcașul cerului.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/alexandru-marchidan/poezie/227806/lacasul-cerului

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.