Poezie
Fumul
Bunicii mele
2 min lectură·
Mediu
mi-au spus alaltăieri nişte limbi de foc,
mi-au spus că fiinţa aceea, mama mamei mele,
nu mai e.
A plecat unde-a văzut cu gândul,
ca fumul unei lumânări, ca un chiot s-a dus,
fiinţa aceea care parcă nici n-a fost vreodată în carne şi oase;
a fost doar o casă de lumină în care mi-am ascuns copilăria,
doar o umbră înclinată de frasin, o poveste pe timp de iarnă
când împingeam cu picioarele în sobă aproape s-o dărâmăm;
şi umbra aceea mă lua în braţe seara şi-mi vorbea
ceasuri întregi despre fata babei şi-a moşului
şi râdea când o trăgeam de capătul basmalei la ceafă;
umbra, lumina aceea mă aşeza în copaie
pe două scaune lângă sobă şi căldura de-atunci
mă încălzeşte azi şi de când mă ştiu şi până când
sufletul meu va pleca de la mine.
Acum încă nu pot să înţeleg, nu vreau să-i aud
când îmi spun că îmbăiază prin cer copiii altor nori
şi m-a lăsat să-mi port singur de grijă;
mama mamei mele nu va mai şti
la ce oră se întoarce autobuzul sâmbăta
ca să-mi oprească cea mai bună plăcintă cu mere,
să arunce dovleacu-n cuptor, să culeagă toamna
cele mai frumoase piersici cu miezul ca sângele.
Nu,
nu doar de umbra ei este vorba,
ci de buturuga de mine, de scorbura scoarţei lui de timp,
că parcă nici nu mai ştiu când sunt şi când nu,
parcă altcineva a trăit odată în locul meu,
în timpul meu de-au plecat cele bune;
acum stau ca un înger exilat pe pământ,
la o margine de trotuar scârbos
şi dau dintr-o băltoacă în alta fără umbrelă pe suflet,
dau dintr-o staţie în alta ca orbu;
autobuze care nu ştiu unde duc
opresc în faţa mea aproape să-mi lovească vârful nasului;
urc în ele şi plec unde-o fi,
ca fumul unei lumânări.
004.953
0