Alexandra Vlad

de când se construiesc în mine poduri îmi simt fața goală atât de goală încât sunt nevoită să mimez o sufocare ca să-mi găsesc conturul ochilor aș putea chiar să plâng spre interior

port în buzunare globuri de sticlă din acelea pe care dacă le scuturi ninge mi le pun la încheieturi să merg lin să nu-mi scârțăie pașii când îți calc apăsat pe abdomen vreau să fiu un

ți-au crescut copii în gropițele din obraji și ai început să mă iubești ca un om mare mă gândesc să mă mut într-un tramvai dimineața toate tramvaiele merg spre nicăieri apoi spre casă la

în pântecul meu nu stă începutul mama curăță mărul coaja cade în spirală mama se gândește la timp tu îmi potrivești coasta ca pe ultima piesă a unei păpuși ce aștepți să prindă viață tu

pereții mei împrumută expresii faciale dezgustul tău stă spânzurat de tavan indignarea mea așteaptă lipită de geam confirmarea ironică a universului da maștile noastre nu se mai

las odihnă luminii mâna desprinsă de trup îmi numără vertebrele îmi măsoară omenescul cu latul palmei aproape patru îngerii cântă în yoruba ritmuri păgâne dansează în prag zeilor mă

îmi cresc colți în palmă lucrurile îmbătrănesc și mor uneori și de două ori pe zi în locul lor se nasc umbre când vreau să mușc din amintiri îmi pun mâna pe frunte le mestec între

uneori îmi e atât de dor de tine încât îmi țâșnesc lacrimi de sub unghii amintirile se așează în mine apăsător și liniștit ca o boală incurabilă și mi-e atât de dor de tine încât dacă aș

aș vrea să calc până în centrul ființe tale acolo unde miroase a nou-născut să mă împac cu toate păcatele pe care nu le-ai făcut pentru mine înăuntrul tău să ia forma tălpilor mele să trag

nu sunt decât un colaj de fotografii alb-negru developate în camerele întunecate ale celor care caută să-mi surprindă (re)devenirea

dacă mă voi hotărî să nu mai deschid ochii niciodată vei ști să-mi povestești despre cum își închiriază oamenii spațiu pe nori sau despre urmele de pași de îngeri care rămân pe

în mine crește o magnolie rădăcinile ei mi se împletesc în piept mi se înoadă în sâni devin sfârcuri în zilele bune îmi înflorește în pântece mă face mamă a tăcerii ce se naște după ce tu

tu îți porti inima în mânecă îmi spui că nu mă vrei perfectă tu ești bărbat și bărbații iubesc doar punctele slabe ale femeilor când îți vine să mă alinți îți lovești mâneca de ziduri lumea mea

în încăperea aceea totul era viu pereții respirau deasupra mea se auzea un fel de bătaie plăcută cu ecouri în mine mă loveam de forme asimetrice calde mă iubeau mult cred altfel nu m-ar fi

azi port doar pantofi de mers pe apă când pășesc în tine se formeaza valuri apa asta e ca o lume cu un alt ritm vibrează sub mine pantofii mei absorb gândurile tale indecente se reflectă în

sărută-mă... dacă închizi ochii nu ne va vedea nimeni o să facem dragoste pe scările rulante din Mall lumea va urca pe iubirea noastră tu vei avea grijă să nu-mi calce nimeni pe suflet ne

mă plimbam desculță prin bălți lăsam toată ploaia din mine acolo le adunam pe toate și îmi imaginam că merg pe mare îmi construiam punți pe care alergam până neomenescul din mine nu mă mai