Alexandra Ghenghea

Þărână, doar cireșul cărunt și amar nu îmbolnăvi crește înaltă gîndurilor lui și nu pierde zgomotul urmelor de grâu... acum și morții, și aștrii răsar din țărână cu

câte culori, câte trăiri se ascund în cuvântul iubito parcă ma strigi de undeva de departe, parcă mi-ai întinde mâna din rai prin ce lumi ai umblat în acești ani nebuni de flori

...în câmpul de maci ți-am azvârlit toate cuvintele nu călca țărâna desculț nu umbla gol ca zorii ce vii s-au născut n-or să te ajute să le găsești cine știe ce flori

om umplut cu nisip dacă te înțep cu un ac în timp de o lume întreagă ai să curgi copacilor din irișii copacilor om umplut cu nisip, amintește-ți sângele meu, mâinile, inima mea umflată, ce

...era odată în praf un trup gol meșterit de mâinile unui copil și udat de ploaie a înviat hoinărește pe dealuri acum miroase a Lyră apoi zările s-au făcut verzi o singură

am mușcat moarte cu gustul acela fraged de piatră neagră știam știam știam dar am iubit gustul vieții adânci din moarte de când am ieșit din lutul tău știam că n-o să fie timp să nu

În creierul meu stă adăpostit de vânt,de praf un stilou chinezesc Dacă ai avea cerneală mi-ai injecta venele cu ea? …stiloul s-ar umple și-ar începe să scrie, să mâzgălească în

Să mai fi avut un picior și eram lună să mai fi avut un ochi și eram copac iar de n-aș fi avut prea multe mâini poate eram o jumătate de soare ca să fiu în stare să exist în mediul în care

Dacă am să găsesc eu vreodată o aripă de cal am să-mi dau drumul de pe un munte, atunci voi ști sigur să zbor Dacă voi vedea eu vreodată o urmă din ochiul tău albastru și liber îmi voi

scriu fiindcă sunt făcută din poezie, dintr-o poezie nebună, dezordonată și fără rimă, cu muzica zbârlită pe fiecare literă, pe fiecare umbră de literă, dintr-o poezie cu picioare albe și

„cât îmi doresc să simt vântul trecându-mi prin creștet să fiu o rădăcină de arbore doamne, doamne, cât îmi doresc să fiu din pământ și cât aștept să-i prind cântecul în mâini și

am început să-mi amintesc ziua aceea fără timp când El a râs și-așa m-a făcut un punct de lumină după ce a plecat am prins aripi și m-am căznit să învăț să fâlfâi când s-a întors a

am visat în somnul tău că nu sunt încă pe lume cum trăiau fata de împărat și Hyperion în lumi de mărgean luminau amândoi cerul ți-ai pus obrazul în palmele mele am visat în somnul tău cum

păsări negre pe șina de tren... floarea morții crucificată celor patru zări și sufletul bătut în cuie încă mai zboară cu șoimul de munte de cînd s-a așezat moartea peste lumea

să fi fost un mormânt sau măduva propriului os? părea așa strâmt... ca un mic univers mi-am făcut un trup cu tulpini din niște idei sărate e învălmășit printre lumi lemnoase de suflet nu-l

nici un curent literar nu te face bun, căci raiul înseamnă o mie de locuri, nu-i așa? e mai bun cel de sus, sau…din contră cel mai aproape de pământ când te trezești te lovești cu capul de

A-a-a-a-a-a A-a-a-a-a-a Un sunet curbat ca doi oameni ce se strigă din adâncuri diferite unde te-ai ascuns poate te-ai făcut rădăcini poate ești o stâncă în stânci erai adineauri aici dar