Poezie
amnezicul
nu mai intru în mine
1 min lectură·
Mediu
să fi fost un mormânt
sau măduva propriului os?
părea așa strâmt...
ca un mic univers
mi-am făcut un trup
cu tulpini din niște idei sărate
e învălmășit printre lumi lemnoase de suflet
nu-l mai găsesc...
să fi fost o scară
de la un cer spre altul?
cine-mi spune unde mă aflu:
marea zburând spre urmele mele?
dar eu merg printre trepte...
și-atunci aripile astea sărate
pline de alge și scoici?
a, sunt ale mele
păreau așa mari
c-ar fi învelit
o floare în întregul ei
acum mă numesc James Joyce
nu mai știu pe ce lumi am trăit
îmi amintesc cum plantam stele în iarbă
și o voce trandafirie
escaladând scheletele micului univers:
stele plantezi doar în cer
ca să prindă rădăcini, să-ți înflorească pe pleoape
sau pe pietre de mormânt
dacă ții cu tot dinadinsul
033.753
0
Sunt multe prețiozități aici, peste care am trecut așa, plată, dar rețin un suflu proaspăt, o tinerețe netrucată și neforțândă, astfel încât, ultimele două strofe m-au făcut să îți las semn. Ideea este coerentă, inteligibilă, ba chiar prea. Aș vrea să ai un pic mai mult curaj. Nu știu, zic și eu. Dar, nefiind cârcotașă, recunosc că mă bucur că am găsit acest text.
prietenesc,
li