Poezie
Elizeu
2 min lectură·
Mediu
*
De-au fost sprâncenele-arcuite prea dramatic,
de au fost frunți ce prea adânc s-au încrețit,
de au fost buzele mușcate prea sălbatic,
de a părut că ni le-am prea învinețit,
că ne-au țâșnit niște săgeți din colivie,
n-a fost, să știți, ca să se-mplânte-n răni străvechi
și nu a fost nici ca să taie-n carne vie,
ci doar să vâjâie și dincol' de urechi.
Doar în văzduh să șuierăm o întrebare,
căci ne-am izbit de-naltul gard spre Elizeu,
cerșind răspunsul, chiar de sfâșie mai tare,
de el ne-apropie mai mult de Dumnezeu.
De l-am primit, nu am găsit cărări spre taină,
căci n-am făcut, poate în cuget, pași mai mari;
de l-am primit, nu l-am văzut dincol' de haină,
căci n-am avut, poate în suflet, ochelari.
Pășim, cu inima aceasta tremurândă,
lângă cuvintele solare ce se-aștern;
decât să râdem sub o lună sângerândă,
mai bine plângem sub al Tău soare etern.
Am coborî și în infernul unde trupul
ar simți chinul unor flăcări ce îl ard,
dacă arsura-ndoaie spațiul și chiar timpul,
să ne vedem cândva și dincolo de gard?
**
De ne-om vedea, vom fi având mâini aburinde,
așa fierbinți, precum o inimă de urs,
căci al nost' suflet va fi prea larg spre-a-l cuprinde
și prin tot trupul și-mprejur se va fi scurs.
Iar când de sânge alte inimi se vor stoarce,
privind spre noi, de după gard, ca spre muzeu,
cu-acele mâini, urca-vom gardul, ne-om întoarce,
să le cedăm al nostru loc în Elizeu.
004.383
0