A patra visare

Privesc în ochii tăi. Ochii tăi de câine blând. Încet, cu coada între picioare, noaptea s-a strecurat spre noi. S-a ridicat în două labe și se uită în ochii tăi. Printre pahare, lumina prietenă și-a ațintit și ea privirile în ale tale. Oare mai pătrunde ceva înăuntru? Dincolo de acest zid al rațiunii.

Când eram mic priveam cerul pe înserat. Ce bine era! Regretam că se termină timpul de joacă. Și totuși era bine. Oricum eram prea obosiți toți. Zborul unei păsări privit cu ochi mijiți din pricina lipsei de lumină. Din altă lume. Cum să spun? Pot? Totul era viu. Gardurile cu umbrele lor mișcătoare, stâlpii de lumină, vișinii, lămâița, pietrele, praful, luna, stelele. Erau prietenii noștri.

Liniște. O clipă de duioasă aducere aminte. Câte povești de atunci! Călătoriile în memorie. Din ce în ce mai dese, din ce în ce mai adânci. O vreme în care minunile erau tovarăși de joacă.

Știi tu că și acum, pentru unii din noi, mai există? Prietene. Jocurile au încetat. Mereu alături de noi. Dacă ai fi atentă. Dacă te-ai opri o clipă din zvârcolire… Le-ai vedea. Galeșe s-au așezat pe umerii tăi.

Un bărbat cu o sacoșă goală în mână a rupt o frunză în stația de autobuz. Cântă.