Bântuirile mele cotidiene

e dimineață, pe la prânz, se înserează deja cobor, ca de obicei în tunelurile mele ca să iau metroul, ca de obicei… ce mulți sunteți… pe tine te cunosc am fost colegi cândva ai nasul la fel, cu vârful spre cer și un zâmbet nou, mult mai frumos. e si Isus in vagon se tine de bara de sus pare îmbătrânit da, te-am recunoscut deși nu te-am recunoscut niciodată. în tunel trebuie să îti amintești dacă vrei să cobori. mai târziu îmi plimb prin parc depresia în ultima zi pe sub sălcii ce stau, așteaptă, să plonjeze în apă prin sălcii răvășite de melancolie. mă opresc pustiu să mă uit încă o dată la corpurile aproape umane, aprope vii, de pe bănci; când îi privesc tresar tulburați în somn undeva, departe lumina este cuprinsă de panică nu poți fi decât tu și nu poți fi decât acolo undeva, departe sau în metrou undeva, în alt vagon.