Semafoare?!...

Adriana,
un pohem interesant. lirism, sens, mesaj. utima parte se mai cere lucrata! succes!

n.b.se apropie luna cireșelor coapte
și străzile seamănă cu niște femei...

cu prietenie,

”stam amândoi pe prispă jos în dreptu’ nucului
era vară cald zăpușeală
vorbeam
mai mult el că eu ascultam
si dintr-o dată așa tam-nesam
mă punea să număr până la zece”

1,2,3,4,5… ziceam eu, dar niciodată
nu puteam ajunge mai departe
pentru că în fond și la urma urmei
se pare că 5 este totuși o notă de trecere
sau poate numărul unui tramvai deși tramvaiele
oricât de frumoase mi s-ar părea mie
refuză cu îndârjire să-și croiască drum printre nuci
doar culoarea verde a semaforului
mă duce aproape mereu în vremea copilăriei

Mulțumesc Petruț pentru popasul făcut în acest poem de la personale pe care contrar obiceiului meu l-am scris dintr-o singură răsuflare.

amical,
Ama

Luna cireșelor coapte mi se pare cea mai frumosă metaforă a unui timp numit iubire, a unui timp numit amintire. Ce parfum poate îmbăta sufletele dându-le starea de iubire decât cel al florilor de tei…pentru tine cred ca acele cuvinte puse în ghilimele au o anumită importanță, eu aș fi încifrat un pic acele trmiteri, în rest…o amintire a timpului ce a trecut și e posibil să mai și vină…

Maria, ce bucurie să te regăsesc aici printre cuvintele mele în orașul cotropit de atâtea claxoane așteptând cuminte la semafor cu aceeași răbdare și sensibilitate care te caracterizează. Mi-e bine să te știu aproape în luna lui cireșar și mereu pentru că ținând seama de sugestiile pe care tu și Petruț mi le-ați trimis în comentarii cu atâta delicatețe această -personală- ar putea deveni un poem cu adevărat.

Amadriada