cine scâncește la ușa aceasta?

Adriana,abia am indraznit sa bat la usa acestui poem.

"cu ce haine se-mbracă o dragoste făcută pământ",
un vers de zile mari.

iată că titlul comentariului tău este un posibil răspuns întrebării din titlul poemului meu:

”cu ce haine se-mbracă o dragoste făcută pământ?
cu pustiul și numele lui."

mulțumesc!

mi-e sete-n oglindă
chipul meu tace
umbra lovește pereți ecou
pe aproape să toarne credință în pumni
pulberi
așchii hrana rece a clipei
pustiul
numele lui se miră că nu-i nimeni să-i deschidă
a câta moarte-i asta?
pipăind șuvițele luminii va dura amețeala jilavă
haine-mbracă o dragoste făcută pământ de unde-și culege sămânța
înfășurat la pieptul amintirii
ca un ștergar decolorat și rupt primăvara scâncește la ușă golul
ce mă soarbe ca pe ultima picătură de sânge?

...
un soi de poem pervers. uman altminteri.
autoarea ne dă pe mâna câinilor ei maidanezi mai numeroși decât degetele însumate ale mâinilor și picioarelor unui om normal.
bate și ți se va deschide, cam asta mi se pare a fi morala fabulei.

o dovadă în plus (dacă mai era nevoie de una) că, fără îndoială, cuvântul este o ființă vie, cu plusul ei propriu.

mi-au plăcut mult acestea două
„pustiul
numele lui se miră că nu-i nimeni să-i deschidă”
și
”ca un ștergar decolorat și rupt primăvara scâncește la ușă golul
ce mă soarbe ca pe ultima picătură de sânge”

mulțumesc, Adrian.