Adrian Moșoianu

adica daca am fi caldicei, soft, politically and sexually correct?!? sweet salty cheesus!

Articolul poate fi considerat \"imagologic\" in sensul ca demonteaza, nu promoveaza, anumite clisee de perceptie in privinta Chinei si a chinezilor. Povestea senzationala de presa cu restaurantele din Spania este un bun exemplu in privinta modului de functionare al acestor sabloane, iar eu nu fac decit sa le scot la lumina deconstruindu-le, in nici un caz sa le imbratisez. Tot ceea ce sustin este ca in China, precum in destule alte locuri, lipseste o cultura a libertatii, care insa poate fi dobindita. Nu sustin in nici un caz ca poporul chinez ar fi congenital incapabil sa si-o insuseasca. Dimpotriva, sustin ca tocmai aceste clisee de perceptie bruiaza procesul de comunicare interculturala necesar dezvoltarii unei culturi a libertatii in China (\"Izolarea Chinei in mentalitatea europeana (mare putere demografica si militara, avint economic pre-capitalist, bizarerie culturala) trebuie sa inceteze, facind loc unui efort de comunicare reala, intrucit capitalismul nu inseamna doar libertatea schimburilor economice, ci si fluenta tranzactiilor simbolice.
\"). Comunismul a falsificat in China traditia confucianist-legalista asa cum a speculat in Europa de Est, in Romania, de exemplu, discursul nationalist de secol XIX. In vidul de valori ramas dupa caderea comunismului, s-a instaurat un pseudo-capitalism salbatic, echivalent, in absenta statului de drept si a institutiilor democratice, cu legea junglei. Este o judecata de observatie, nu de valoare, si nu este valabila exclusiv in privinta Chinei. Nu vad unde este sovinismul in articolul meu.

Pustiu, anost... sinistru, chiar.

Sa nu ma spui lu\' doamna Visan ca imi da in cap cu Istoria Logicii de Anton Dumitriu (valeu)!

Salut ideea ta, ramine de incercat si de vazut daca poate functiona si in limba romana si cu ce efecte.

:)) \"Obscurul\" revine obsedant in discursul tau, la limita dintre blazonul indicator de elita underground,o exagerata modestie si graba de a deturna discutia din superfluu; continui sa te bat la cap in mod \"obscur\" si iti comunic ca tocmai m-am intors de pe www.brutalism.com: aparitia pe scena alaturi de Slayer ii cam scoate pe baieti din obscur, e drept, insa, ca Leviathan (trupa) nici macar nu figureaza in lista. Port oricind cu mare placere o discutie despre Burzun, Jesus Anal Penatration, Negura Bunget si altii. Ma agat de interventia ta si, machiavelic, te scot dator cu un raspuns: ce parere ai, totusi, despre textul meu? ;))

adimosoianu@yahoo.com

nu e nici un Orwell, e U-bik al lui Philip K. Dick. \"Toata ziua\". \"Cit incape\". samd

\"tocmai aflasem ca o iubesc\", deci firesc sa o fi parasit, de vreme ce reaparuse dedublarea ce dinamiteaza si farimiteaza vraja si care reinstaleaza cercul mimetic-nevrotic, a la René Girard. Sau invers: o parasesti ca ultim act al jocului de a duce lucrurile pina la capat. Ce deziluzie! Nu obtii extinctia mintuitoare, ci cercul reiterativ-masochist de amintiri si regrete, penibila devorare de sine cotidiana. Iar Gellu Naum e intr-adevar PREA MARE ca sa nu-ti doresti (ca si mine, marturisesc) sa il ucizi, macar intertextual; macar intertextual sa ii confisti / parasesti / ucizi Zenobia (mana mojo iarba fiarelor)

Jean-Lorin Sterian a scris o carte si si-a intitulat-o “Postume”. Prin definitie, “postumele” fac parte din “mostenirea” pe care un scriitor o lasa la moarte inspre deliciul si truda exegetica a viitorimii. In ziua de azi, insa, scriitorul, ca “personaj total”, nu vrea, pe de o parte, sa rateze savoarea posteritatii, teoretic inaccesibila lui, iar pe de alta parte, nu vrea sa lase pe seama hazardului istoric (de)structurarea imaginii sale “ultime”, croindu-si cu minutie, pina la cele mai mici cute si pliuri, “costumul de scena” (sau de ingropaciune) destinat eternitatii academice si prizei la mentalul colectiv. Act narcisiac, inscenare de dandy literar, scriitorul isi unge inca din timpul vietii scindurile cosciugului cu lac si pantofii de mort cu seu, fara sa uite sa sufle praful de pe ursuletul de plus ce ii va acompania somnul de veci si sa puna la uscat pachetele de Carpati/ganja care ii vor servi de fetisuri mortuare. Se naste astfel un gen de (para)literatura, care ar putea sta sub numele de “repetitie generala cu public a doliului postum”, cu si fara sugestiile derridiene aferente, caci, evident, demersul poate fi usor luat in Derridere...fara insa ca asta sa-i afecteze in vreun fel puterea de penetrare.
Sa intram, deci, in aceast univers al “irmoaselor” si al “ cinticelor de lume” pregatite cu grija, din timp; sa fim foarte atenti la conjunctural si derizoriu, la poeziile de circumstanta, la ciornele sans lendemain, sa ne exersam cu acribie, pe facsimile construite in Photoshop, ilizibilitatea generatoare de efecte de “autenticitate” si sa dam ce apartine, inca, Cezarului, “poezelelor pentru cucoane”, menite sa asigure o atit de necesara “protectie de fuste” intr-un mediu de o corectitudine politica rapace asa cum este posteritatea literara experimentata inca din timpul vietii. Sa dezgropam cu religiozitate, din memoria unde nu au existat niciodata, “oracolele” de scoala generala, primele incercari de tabara de creatie si chiar – acolo unde este posibil! – sa dam la iveala imnuri de slava adresate Genialului Cirmaci de copilul naiv care (n-)am fost (nici)odata... Si sa ne intrebam: oare ce gen de trecut biografic se poarta in primavara asta? Sa ne construim, deci, personajul si masca mortuara, constienti ca nimeni nu o va face in locul nostru si ca ce-si face omul cu mina lui se cheama mausoleu de cofraje de oua. Sa virim cu gratie, l’air de rien, pe sub usile contemporaneitatii, biletele cu secretele si fantasmele noastre cele mai inavuabile, provocind revelatii si scandaluri avant la lettre, minjindu-ne pe furis, cu ketchup, icoanele scolastice drapate in negru.
Literatura de circumstanta nu este destinata, in principiu, tuturor. In cadrul ei, eul auctorial nu se deschide (comunicant sau fracturant[ist]) inspre universalitate, ci se circumscrie, pudic si secretos, mitologiilor personale exclusiviste ale spatiului privat.
Este, cel putin in intentie, egoist, exclusivist si discret: altfel spus, prefera alcovul parcarii publice. Din acest punct de vedere, actul “publicarii” acestui gen de scriitura este fara doar si poate unul exhibitionist. Dar minune! Presupozitia unicitatii se naruie: omul ramine universal chiar si dupa ce, cf. Foucault/Deleuze/Baudrillard&Co., inceteaza sa existe. Este cazul, deci, sa acceptam ca avem cu totii cite un cadavru in bucatarie si cite o “Rapire din Serai” pe peretele din sufragerie.
“Oda in metru brumarian” si “Balada artistei la telefon” deschid seria literaturii de circumstanta in cadrul acestui cont. Bineinteles, ele sint postate sub rubrica “Personale” si, nu doar din condescendenta fata de sistemul de selectie intre “obscen” si “literar” al acestui site, ci si dintr-o fireasca plasare la coada “volumului” a “ineditelor” “postume”, se duc cuminti, fara a fi nevoie sa le ia cineva de mina, inspre “pagina autor”.

Jean-Lorin Sterian a scris o carte si si-a intitulat-o “Postume”. Prin definitie, “postumele” fac parte din “mostenirea” pe care un scriitor o lasa la moarte inspre deliciul si truda exegetica a viitorimii. In ziua de azi, insa, scriitorul, ca “personaj total”, nu vrea, pe de o parte, sa rateze savoarea posteritatii, in principiu inaccesibila lui, iar pe de alta parte, nu vrea sa lase pe seama hazardului istoric (de)structurarea imaginii sale “ultime”, croindu-si cu minutie, pina la cele mai mici cute si pliuri, “costumul de scena” (sau de ingropaciune) destinat eternitatii academice si prizei la mentalul colectiv. Act narcisiac, inscenare de dandy literar, scriitorul isi unge inca din timpul vietii scindurile cosciugului cu lac si pantofii de mort cu seu, fara sa uite sa sufle praful de pe ursuletul de plus ce ii va acompania somnul de veci si sa puna la uscat pachetele de Carpati/ganja care ii vor servi de fetisuri mortuare. Se naste astfel un gen de (para)literatura, care ar putea sta sub numele de “repetitie generala cu public a doliului postum”, cu si fara sugestiile derridiene aferente, caci, evident, demersul poate fi usor luat in Derridere...fara insa ca asta sa-i afecteze in vreun fel puterea de penetrare.
Sa intram, deci, in aceast univers al “irmoaselor” si al “ cinticelor de lume” pregatite cu grija, din timp; sa fim foarte atenti la conjunctural si derizoriu, la poeziile de circumstanta, la ciornele sans lendemain, sa ne exersam cu acribie, pe facsimile construite in Photoshop, ilizibilitatea generatoare de efecte de “autenticitate” si sa dam ce apartine, inca, Cezarului, “poezelelor pentru cucoane”, menite sa asigure o atit de necesara “protectie de fuste” intr-un mediu de o corectitudine politica rapace asa cum este posteritatea literara experimentata inca din timpul vietii. Sa dezgropam cu religiozitate, din memoria unde nu au existat niciodata, “oracolele” de scoala generala, primele incercari de tabara de creatie si chiar – acolo unde este posibil! – sa dam la iveala imnuri de slava adresate Genialului Cirmaci de copilul naiv care (n-)am fost (nici)odata... Si sa ne intrebam: oare ce gen de trecut biografic se poarta in primavara asta? Sa ne construim, deci, personajul si masca mortuara, constienti ca nimeni nu o va face in locul nostru si ca ce-si face omul cu mina lui se cheama mausoleu de cofraje de oua. Sa virim cu gratie, l’air de rien, pe sub usile contemporaneitatii, biletele cu secretele si fantasmele noastre cele mai inavuabile, provocind revelatii si scandaluri avant la lettre, minjindu-ne pe furis, cu ketchup, icoanele scolastice drapate in negru.
Literatura de circumstanta nu este destinata, in principiu, tuturor. In cadrul ei, eul auctorial nu se deschide (comunicant sau fracturant[ist]) inspre universalitate, ci se circumscrie, pudic si secretos, mitologiilor personale exclusiviste ale spatiului privat.
Este, cel putin in intentie, egoist, exclusivist si discret: altfel spus, prefera alcovul parcarii publice. Din acest punct de vedere, actul “publicarii” acestui gen de scriitura este fara doar si poate unul exhibitionist. Dar minune! Presupozitia unicitatii se naruie: omul ramine universal chiar si dupa ce, cf. Foucault/Deleuze/Baudrillard&Co., inceteaza sa existe. Este cazul, deci, sa acceptam ca avem cu totii cite un cadavru in bucatarie si cite o “Rapire din Serai” pe peretele din sufragerie.
“Oda in metru brumarian” si “Balada artistei la telefon” deschid seria literaturii de circumstanta in cadrul acestui cont. Bineinteles, ele sint postate sub rubrica “Personale” si, nu doar din condescendenta fata de sistemul de selectie intre “obscen” si “literar” al acestui site, ci si dintr-o fireasca plasare la coada “volumului” a “ineditelor” “postume”, se duc cuminti, fara a fi nevoie sa le ia cineva de mina, inspre “pagina autor”.

Posteritatea este, bineinteles, un \"salas negru\" lynchian, ale carei spectre este bine sa nu le tulburi cu oarisce transgresiuni ludice; e bine sa nu te sumetesti in fata ei, caci te-arunca in bolgiile uitarii cit ai zice \"Inregistrez!\". Asteptind sa va maturizati (sau sa dati in mintea copiilor cea de pe urma, cea care stie sa nu se ia in serios), va urez o seara frumoasa.

Pai si eu cum mai pot sa fiu la rindul meu inteligent in replica?! Cum sa evit chestiile gen \"placerea e de partea mea\"?! Mai bine iti dedic doua versuri din Gellu Naum: \"marile noastre repere dhagostea si mhoartea / vor naste soricelul jumatate alb jumatate rosu jumatate negru\"

Misto procesul inversat al punerii in abis, de la \"Orient\" la \"femeia de treaba\" care fierbe tot Orientul (asfintitul, fanfara, iataganul, razbunarea, caprele, ograda) in ibric, caci Balcanii se drogheaza narcisiac-redundant (si putin onanist), prizindu-se pe ei insisi in loc de mic dejun; femeia, detinatoarea neputincioasa a tuturor tainelor, precum mama lui Cartarescu din Orbitor, care infatisase inconstienta istoria si geo-politica lumii pe un covor intocmit ca norma pentru intreprindere.

Hose, dupa cum vezi, te alegi cu aceeasi risnita de baba stropsita, cu aceeasi atitudine de clan Becali al Republicii Bananiere a Literelor.

Deci, cu atit mai putin avem de a face cu versuri de \"Pink Floyd\".

Ar fi fost bine sa mentionezi, in spatiul dedicat subtitlului, de exemplu, numele personale ale autorilor acestor versuri. Pink Floyd nu este totusi un animal colectiv amorf, ci o alchimie (deseori contradictorie, dar intotdeauna percutanta din punct de vedere creativ) de personalitati individuale puternic conturate.

Imbie-ma cu detalii

sa devina nelinistit atunci cind MA citeste...Ceci dit, astept sa-mi scrieti amindoi.

Trebuia...?