Adrian Furnica

Bate vântul printre gândurile mele Așezate pe rafturile minții Prăfuite și un pic mucegăite de atâta Umezeală de lacrimi și apăsate de uitare Îmi doream de mult să fac un pic de ordine Să le

Haide, iubito, să toarcem idei Să împletim sentimente și priviri Și să ne potrivim gândurile să bată Aceeași secundă. Haide, iubito, să obosim împreună Gândind la fel la ziua de ieri Când

Să tragem linia și să adunăm Începând cu ce-a fost mai bun: Un pic de fericire Când te-am ținut de mână prima oară O beție cruntă când m-ai privit în ochi, Cu adevărat, Nu ca până atunci O

Adulmecând miresma florilor din glastră Și-a sufletului gând amar Iubirea noastră moare și inima albastră Se risipește împreună cu un gând hoinar Iubito! Nu vrei să-mi sorbi o lacrimă

Ce întuneric se lasă peste câmpul De luptă al sufletelor noastre Acolo unde cuvintele învinse Sunt condamnate la moarte și Atârnate în ștreang. Se clatină încet și sumbru Plânse de

Am împlinit exact acel număr de ani De care râdeam în urmă cu douăzeci Și nu mă simt deloc confortabil. Doar că încep să-mi pun mai multe Întrebări Despre ce aș fi putut să fac Sau despre ce aș

Am prins un gând despre tine Care mi-a promis Că dacă îi dau drumul să plece Înapoi în lumea largă A gândurilor Îmi dă voie să depun Trei săruturi Acolo unde vreau eu. Unul l-am păstrat

Ce bine-mi pare că te văd opacă Pierdută-n sunete perverse Cu șoapte obligate iar să tacă Și lacrimile oprite să se verse Doream să te primesc în inima icoană Și să te siluiesc cu gând

Ce ți-e sufletul ăsta Și cum te mai joacă el Pe degete Uite așa… Cum te trimite la groapa de gunoi A istoriei La dansul de pe urmă Sau la cel dintâi Te pune la masă Sau îți fură farfuria

Gândurile de sticlă de aseară S-au spart lovite de privirea ta Scânteietoare Dar nu vreau să le arunc afară Din mine Pentru că am auzit prin vecini Că cioburile Aduc noroc Așa că am

Nu am compasiune pentru visurile Moarte Și nici nu vreau să le mai văd vreodată Urmele lor amăgitoare Rămase undeva în memorie. Nu am compasiune pentru speranțele Dispărute Și nici nu mă

Ai plecat zâmbind complice Și m-ai lăsat așezat frumos În vitrina sufletului Tău. Am înțeles că trebuie să stau Nemișcat Strângând de mână Disperarea Și frica de a fi uitat Printre

Tristețea este tot un fel de fericire Doar că e întoarsă pe dos, ca o haină Pe care ai scos-o de pe tine La repezeală, și ai tras și mânecile. Lacrimile sunt un fel de râs Dar pe invers și el,

Întins între buzele tale Și acoperit de pleoapa ta stângă Dorm somnul inconștient Al devenirii vis Și speranța. Împins în neant de răsuflarea ta Caldă și umedă Pe care mi-am propus să o

Sărutul tău încă mă arde pe buze Iar șoapta ta lină îmi asudă-n ureche Zâmbetul simplu te aruncă-ntre muze Și simt că în suflet îmi ești fără pereche…. Te stiu, te visez, nu-mi doresc mai

Hai să jucăm din nou La zaruri dorința De a ne întâlni din nou Și să știm de acum că îndeplinim Cu strășnicie, jocul întâmplării Să cântărim prin ochii hazardului ipoteza Că de data

Ieri am înghițit luna plină Cu garnitură de stele. Așteptam de mult clipa asta Căci, în fiecare zi, vânzătorul încerca Să-mi bage pe gât Câte un Crai Nou La același preț Azi mă pregătesc să

Văd cum printre cuvinte Rămâne câte o gaură neagră Rece și întortocheată În care gândurile șchioape Se aruncă cu capul înainte Ca să scape de viața Stingheră ce le-a fost Hărăzită

Îmi doresc să stau în mintea ta Ca și cum nu aș fi Ca și cum n-aș exista Dar să fac astfel încât, la plecare Să simți că am lăsat Un gol imens În urma mea Pe care să nu-l poți Umple decât

De ce e negru tot ce mă înconjoară ? Și gândurile și fețele oamenilor Și frunzele copacilor Și zâmbetul tău Și aerul ce-l trag în pieptul Negru ? Privirile ce mă lovesc în priviri Sunt pline

Veniți, oameni buni De vânzare dragoste cu toptanul Puteți cumpăra să v-ajungă tot anul Din toate felurile Și bună și rea Pentru suflete calde Sau acoperite de nea Uite, aici, aveți din

Nu aștept încă iarna iubirii mele Pentru tine Pentru că n-a venit nici măcar Toamna Și, chiar și atunci, știu că am să mă sui În copacii cei mai înalți Ca să lipesc la loc Toate visurile

De ce te iubesc ar putea știi Doar neuronii Pentru că numai ei mănâncă Sentimente pe pâine toată ziua. De ce te iubesc ar putea știi și dinții Pentru că numai ei mestecă Blesteme de durere

Scurgându-se încet și fără spor Iubirea noastră învăluită-n fum Un bun comun Agonizează lent, murind ușor Iar pala vântului prin gând Împrăștie, dulce Plângând O urmă de iubire