Adrian Firica

n-am timp de prostii am mâinile ocupate cu litere scriu la patru mâini și jumătate jumătate din degetul mare e precum știi ocupat înspre degetul mic restul e pură întâmplare când te uiți spre

buze pecete am tras apa la budă câte trăznete

… poate prea mult timp printre pinguini și pinguine dragele de ele de pinguine despătuream un ziar deschideam o cutie de Ton crăpam o ceapă mâncam ochii vărsați estetic aveau

“de circa un examen copiii și părinții așteaptă” “pentru care bacalaureatul nu a fost promovat” “nu am probă sindicală de a pune anatemă pe ei” “că avem direct proști” [nu mai dau cu

oameni și-n ochi se naște lumea-n furtună despicată seara-i mâna pusă gurii șiret nimicii cântăresc drumul și-al intrării dincolo precedentu-i praf permis și bariera ridicată sat mare cu plajă

te miră mai rar lanul e fapt căutat bate vânt a mai

când vom avea timp să vorbim de dincolo să se vadă cum se-ncărunțesc păpădiile sub înviatele infinite infime petale cuvinte chircite mulțime jur împrejur obsesii noaptea insolitul pernelor

... admir până la împiedicare humorul francez - mă rog, cât am priceput eu din mersul biciclitistic al lui Alfred Jarry! Ultima dată când am priceput m-am humorizat rău de tot, dar nu cu Ubu Roy, ci

spui sunt vitralii și nu se trece îți spun mâine cum se colorează fețele gândul mi-e să te văd firesc împreună până-nțeleg ce n-avem scoate-mi ochii rupându-ți degetele

genunchiat în el ou eram azi în palma-i piatră bătând aripi tălpile

o, când oi vedea pe sub aripile lor maci-n iunie

Sunt convins - pentru cei cărora le este comodă expresia: “cred” - , cred!, pentru a fi priceput, într-un demers asimilabil unui joc, un joc al împărtășirilor. Nu-i nimic de pierdut. Nu-i greu să te

du tu vorba mai departe dau eu cărțile pe față trișor al trișorilor tu asta - știi tu asta așadar ascultăm anotimpurile lui la la lali lirururu Lirula mie îmi place Primăvara mie

ți se desface și mâini petrec spatele inima-n dreapta

o mult frumos și-n deal nu parcă-s boale-n vale ultim samurai saturată monedă de cincizeci de bani omoară-ți odată țânțarii te-ai scoate pe piața liberă carnea sănătoasă ți-o ține

Ne delimităm? Asta nu, asta nu se spune! Noi ne comparăm, ne cumpărăm și ne vindem, E târgul nostru zilnic de sclavi, E uitatul în oglindă. Agonisim oglinzi tot mai mari, tot mai mari, Cu

fata e fața mea damaschină albă. pătrată pictată cu mii de vini vișinii. inscripționează o masă cu totul și cu totul. mângâiată rotund are reguli perfecte. cândva, fructele umbreau

se-nvăluie treaba mea de nebun ciuperci printre degete-mi put și-n doi două lucruri punând picioarele-i stau altminteri amestecând ceva iubire numărați ce-aveam noi culoare-i aveau