deDuDecțiuni

Am apreciat, în mod deosebit, poemul cu dude, al poetului Liviu Nanu după prima lectură. Asta s-a petrecut acum o zi, sau două, adică în luna iunie, lună care mie nu-mi este benefică, toate mergându-mi pe dos în luna asta, din orice an ar fi ea și de când mă știu. Vorbind, azi, cu autorul poemului pe mess, îmi denunț intenția de a-i comenta scrierea. El îmi spune: ei, na! De unde până unde? De la-nceput!, i-am răspuns și am continuat așa: prima imagine ce mi-a trecut prin cap a fost aceea a unei perechi de adolescenți/tineri ce merg ținându-se mână-n mână. Autorul poemului îmi zice: da? Și mie la fel! Eu îmi duc mai departe parcursul imaginativ: ei îi cade o dudă în păr, ambii rămân siderați, apoi ea, după ce alungă duda din păr ca pe o muscă, se uită în jos având o reacție de scârbă profundă față de ce vede, ori față de ce calcă-n picioarele adidas-ate. Autorul îmi certifică: da, profundă! Tânărul nu știe ce să facă, întrevăzând că idila e ratată, întrevăzând ... Apocalipsa. Autorul poemului cere Time Out în contul meu: scuze un moment, trebuie să restartez! Timpul e suficient pentru ca altă imagine să-mi invadeze mintea \"iuniată\": se făcea că eram copil, că m-am urcat - o data ... - în dudul din fața casei, ca să culeg dude coapte, necăzute din dud și ... că am căzut din dud în dudele căzute, conform rostului lor: din dud, pe jos. Nu numai că m-a durut, dar nu am mai iubit dudul din care bunica lua dude necoapte ca să acrească ciorbe, iar bunicul culegea dudele răscoapte căzute din dud, ca să facă țuică (așa cum am mai spus-o și altă dată, foarte tare și gustoasă). Cum a reînceput partida de comunicare pe mss, autorul m-aduce la realitate: mda ... nici nu știi tu ce pierzi. Dudul e un pom nobil. Replica m-a expediat către a treia imagine, aceea a autorului poemului aflat la volanul automobilului său, \"submersând agale\" coroana unui dud plin de dude. O dudă, două, nouă, mult mai multe dude cad pe parbrizul automobilului său. Automobilistul dă drumul ștergătoarelor de parbriz. Are o senzație de dezgust. Automobilistul încearcă să-mi curme firul gândurilor cu un: ia spune, ce muzică de jazz ai? Românească! Mă interesează Teodora Enache. Eu, complet în afara jocului, îl văd coborând, apoi trăgând cu un burete pe parbrizul și pe capota automobilului. Calcă, plutește, patinează (!?) pe o baltă de dude. Dezgustul domniei sale e vizibil, poate să-i și crească. Cine știe?. Îi crește! Se urcă înapoi în mașină, apasă pedala, piciorul îi alunecă, dezgustul îi ajunge la paroxism. Coboară geamul, aruncă un fost șervețel și, mai apoi, așa cum faci când vrei să parchezi, începe să piseze cu roțile mașinii, înainte și înapoi, balta de dude de sub dud a dudului și de sub roțile automobilului său ajuns între dud și dudele căzute. Pe măsură ce automobilistul/autor \"duda\" dudele, chipul lui emana un grad crescut al mulțumirii și predispoziția spre jovialitate. Am părăsit terenul, mai repede decât rapidiștii, declarându-mă învins cu 3 - 0, pentru că autorul_automobilist: has signed back in. (6/9/2006 4:10 PM). Da\' nu m-am lăsat, până nu i-am strigat peste umăr: băi, de jazz românesc iți arde ție, când avem atâta amar de jaf, cât să ne ajungă încă 2000 de ani?