Adrian Firica

da, am \"actualizat\", am scris MINORII.

nu răspund nici în fața Curții Constituționale a României, nu de alta, dar îi cunosc pe toți dezmembranții ei, cu nevestele și afacerile lor cu tot.

unde mai pui că, am și acum carnețelul cu notițele de pe vremea când se lucra, în Parlament, prima Constituție post-revoluționară.

despre Ministerul Culturii... s-auzim numai de bine în limba maghiară, care e limba oficială a ministerului culturii altora.

numai de...

vrei să ne confiști cardurile, atemporal, printre buze și \"zmochine\".
numai e net aveam nevoie!

ne zici, cu alte cuvinte: Ἀνάβασις, sau “going up”?!

ești xenofanic rău de tot...

când o să am ceva timp liber, am să intru la bănuieli, așa cum îndeobște se spune - personal am și mă întrețin cu o iluzie: xnenofonia menține bărbăția.

un fel de apologie a feminității - o jane d\'arc încăpățânată precum o pânză de păianjen:
\"astfel, dacă îmi vei tăia mâna sau îmi vei scoate ochiul,
nu vei afla nimic despre mine,\"
se spune în partea vehementă a poemului.

\"preparativele\" din prima strofă, sunt doar așa... aglutinante \"zăpăceli de cap\", numai bune pentru amatori.

a treia strofă-i, dacă nu acustică!, atunci numai bună de băgat prin categoria aporisticii, deși mulți vor avea ceva de contestat.

în ultima strofă a poemului nu mă mai bag în seamă - stomacul meu având, uneori, o circulație ce scapă chiar și controlului medical autorizat!

nu, nici de câini, nici de cocoși sau curcani nu mi-a fost frică.
mi-au plăcut bibilicile unui vecin; nici până-n ziua de azi n-am aflat la ce-i foloseau, că multe mai avea!
singurul lucru de care-mi era frică era șobolanul nostru de casă, pentru că era bețiv.
stai să-ți zic: în pivniță aveam și damigenele cu vișinată și zmeurată. ei bine, șobolanul rodea dopul damigenei cu vișinată (numai pe-al damigenei cu vișinată!), apoi își băga coada, o scotea și și-o lingea.
mama a rămas înmărmurită. bunica și-a făcut cruce. tata a spus că nu-i zdravăn.

mai avuseserăm noi un porc. sărea gardul. nici ăla nu era zdravăn!
nici câinele nostru nu era zdravăn, pentru că accepta câteva dintre găini în cotețul lui. dormea cu ele. și ne anunța după ce făceau ouă.

vara, când ne duceam la Crăciunei, la bunicii din partea tatălui, dormeam pe prispă, sau inspectam podul - acolo erau puși strugurii la uscat, borcanele de miere, și cele trei butoaie cu țuică: unul cu țuică de prune, unul cu țuică de dude și celălalt cu țuică de drojdie.
cele mai pașnice clipe erau când ne ducem în fundul curții cu bunicul Petru, ne-așezam pe un țol și el ne pupa (când o să am timp am să povestesc cum se tundea/bărbierea el, cu o mașină de tuns de-i rămânea peste tot un păr cam de o jumătate de centimetru și pe barbă și pe cap).

fântâna era jos de tot, în fundul curții, și avea cam 80 de metri adâncime
ne pupa ca să-i aducem câte o oală de apă. altminteri el bea cam un kil de țuică pe zi și două pahare de vin: unul înainte de culcat, și unul după ostenirea muierii.

cea mai rea femeie de pe stradă era doamna Ciobanu, care era profesoară de română, care ne lăsa să-i prădăm și nucii și gutuii din curte, dar nu ne lăsa să ne urcăm în teii de pe stradă, spunând, ea, că teii sunt fragili și că o să ajungem în spital ca niște schilozi și nici nu ne lăsa să ne holbăm la perechea de măgari a spitalului (atelajul care asigura aprovizionarea acelui spital de copii) fiindcă măgarul avea o chestie mare și o poftă permanentă să-și călărească partenera de atelaj - strada se numea Oituz și era în formă de \"Z\", cum este și acum).
ultima poveste mare a fost cu un plop, care s-a trântit de-a latul străzii, intrând în curtea familiei lui Costel, care avea un castan și un dud mare cât casa.
noi aveam doi vișini, doi meri și cele mai mari căpșuni din lume - cam cât un pahar erau de mari, pentru că le mâncam cu smântână, deși la capătul străzii, vizavi de Tribunal, era o făbricuță de înghețată, care astăzi nu mai este.
după aia era Gara Mică, un zăvoi și niște bivolițe păzite de un fost legionar eliberat nu se știe când, deși toată lumea știa că făcuse politică \"de fraier ce fusese\".
însă, dușmanul nostru era domnul doctor Birlic (așa-l chema pe el) care ne alerga pe stradă în pijama, fiindcă îi stricam somnul de după-amiază - de la el am învățat noi înjurăturile de mamă și de neam, precum și alte subtilități sexuale care pe vremea aceea erau interzise și nepublicabile (oricum, după ce ne alerga și ne făcea el cum îi venea la gură, noi aveam multe de discutat, ba ne mai scăpa gura și față de părinți, care ne spuneau să ne ținem limba-n gură... de rușine).
cam fiecare familie avea în curte o pompă de scos apă, numai că numai anumite pompe scoteau apă bună de băut, cele mai multe...

Che Guevara mi-a murit în palme, era pisoiul meu alb; am plâns ca un bleg, deși eram trecut de cincizeci de ani.

mie mi-a plăcut tarhonul de când eram mic, și-mi place și acum.

i-am trimis un sms distinsei doamne.
conține o invitație. o invit să luăm cina împreună - mâine m-am hotărât să ajung, mort-copt, în București.
plătesc eu. sunt în stare să mă și împrumut la bancă.

nu mi-a răspuns, așa că vă rog să-i trimiteți și voi niște sms-uri, spunându-i despre invitația mea.

m-am gândit că o cină romantică e mai bine-venită decât o prezență la o banală emisiune a Realității Tv.

pune un \"fiindcă\" la începutul versului al cincilea, ca să scapi de o cacofonie legată de \"dacă\"-ul din finalul versului al patrulea - ce să-ți fac?, fluența-i de vină!

și... dă-i o șansă nouă versului: \"vom da încă o șansă noilor motoare de căutare\" - bănuiesc eu ce-ai vrut să spui; eu, chiar, aș fi dat mai multe șanse căutării!

da, ai dreptate. merită să ne pierdem timpul căutând aerul dintre coarnele cerbului.

că, dacă ne-apucăm să căutăm timpul pierdut, ce ne-a mai rămas din el, nu ne alegem nici cu o piesă... de muzeu.

auzi, Dodă, vezi/ascultă: \"Dodă, dodă\" al Măriei Tănase... cu alte cuvinte, primul manifest al feminismului.
\"păhăruțu-așest \"de vini\", nu scii Domne!, cui să-nchini!

apoi, Doda mașteră bea, face și paharul praf, dar se-mpărtășește...

între \"aici și acolo\", pentru a păstra circumstanțele de loc.
imediat ce apare \"dincolo\", circumstanțiem temporal și... ne mutăm în altă lume.

îți dai seama câte, alte, bătăi de cap o să avem?

cu bucurie, declar deschise lucrările \"Comisiei de cercetare a traversărilor\".

tema: se poate stabili cu exactitate numărul traverselor de cale ferată existente și aflate \"la datorie\" în lume până în momentul T?

ipoteza de lucru: dacă traversa de cale ferată este simbolul traversării, atunci numărarea tuturor treverselor de cale ferată existente și aflate \"la datorie\" în lume în momentul T este sinonimul simbolic al traversării unei obsesii limitate.

Note:
-mulțumesc, George - am făcut îndreptările!

n-am vorbit cu nimeni.
nu bârfesc, numai că răposatul meu tată și-a jucat la pocker și hainele și taxele și chiria (ședea cam pe unde e acum Inter & Continental); tat-su, Petru a făcut pe naiba-n patru și l-a pus \"în ordine\".
asta era prin \'41 (tata făcuse și un an de seminar, numai că nu s-a prins de el; așa că s-a apucat de economie, de \"isep\", că așa-i zicea instituției ăleia de studii superioare).

comentariul tău, Geno, e licențios 100%.
te implor să-l treci, precum o balerină, dincolo, la off-uri!

fără paranteze, văzui că \"matale\" (ghilimele pot să pun, da?) nu știi că \"ma-ta\" e un concept care ară și cerul și pământul, numai că poate fi și... o trimitere către undeva, către origini... invectival întrutcâtva!
șturlubatică \"limbă mai avem\", zău așa!

aratul și arătatul au aceeași sorginte (doar arătai, adică nu dădui cu parul!), numai că depinde cum percepem aria și arul, sau... harul.

personal, sunt un consecvent contestatar al tâmpițenilor hermeneutici, dar, de data asta... vreau să ar după și cu măsura mea omenească, fie ea și hermeneutică.

păi, stai să vezi tu matematică, numărătoare și citituri – toți jucam, chiar dacă aveam sau nu geamuri la ferestre...
stai așa:
an-tan, tichi-tan
se vor căpi-tan,
amba-lache, bumba-lache
treci la car-te glonț.

cine “pica”, trebuia să numere până la 50, ori până la 500 (din 10 în 10).
îi convenea, bine! nu-i convenae... pleca acasă, ori rămânea mofluz!

numai românia liberă avea rubrică de anunțuri: 99,9999999% erau mortuare: familia îndoliată așteaptă prietenii la gară când vine trenul de focșani; cu adâncă tristețe am înrămat portretul defunctului sub care se va desfășura parastasul și pomenirea; ființă deosebită care toată viața a făcut numai bine, ne-a părăsit acum la sfârșitul ei; …

am avut un costum de \"iolarist\" și o șapcă pe care am pierdut-o la înmormântarea d-lui Cristescu – fusese șeful ocolului silvic și avea în curte o pereche de păuni (o păuniță și un păun care-i făcea curte, cât era curtea de mare!).

și aștept

cu gesturi împrumutate
cotrobăi prin timp ca-ntr-o arhivă
\'mi-adunase sentimentele bunicul ca să-mi amintesc
dimineața trag perdeaua în urma încă unei pietre tocite
aceleași atingeri înlăuntrul aceleiași întâmplări tresăriri de ceas

etc. ...

știu unde e librăria!