Din scaunul cu cinci rotile (III)

Astăzi (26 iunie, a.c.) scriu un text cu vizibile valențe manipulatorii. Indiscutabil, efectul vizibil al reuniunii noastre este cel al paintball-ului – Herciu purtând înscrisul „tratatului de pace” pe tricou. Se vede și noaptea ce scrie. Scrie: POET, cu litere mari. Din analiza atentă a cele două filmulețe cu exercițiul de noapte, reiese că echipa face față și condițiilor vitrege, adică nu bâjbâie după poezie, chiar dacă este întuneric deplin și că revenită între pereții cazarmei, tot ce știe mai bine să facă, face echipa. Șeful operațiunilor, Călin Sămărghițan, a ascultat cu plăcere eseul meu verbal despre „cititul individual la perete”. Dacă peretele rămâne mut de uimire, înseamnă că recitarea l-a pus pe gânduri; dacă peretelui începe să-i cadă tencuiala, ori i se zburlește zugrăveala, ceva nu-i în regulă, ceva a născut un fel de reacție critică față de autor, ori față de ceea ce-o fi vrut acesta să-i spună. E cert că așa se naște un fel de oportunitate de a uita complet responsabilitățile cotidiene și de a da de gustul dialogului, de a proba că adrenalina a-nceput să crească și că nu poți să nu te îndrăgostești de fiorul jocului! E ca și cum unui cuplu i se oferă un teritoriu presărat cu coji de nuci sparte. O să facă și ei cu schimbul – unde-i perversiunea, câtă vreme dorința e împărtășită? La fântână i-am citat lui Doruleț, (Doru Emanuel Iconar), din Sallinger butada cu cei doi pereți: ce spune un perete altui perete?. Ne-ntâlnim la colț! e răspunsul, așa că aștept să scrie și Doruleț, nemaiavând astfel motive să mi se mai adreseze cu „dumneavoastră”. Da Cezara!, mi-am făcut și eu porția de turism cultural, uitându-mă de nenumărate ori pe pozele primite cadou și, chiar așa, mă cuprinde și pe mine o fascinație inexplicabilă. Și, doamna Maria-Gabriela Dobrescu, de unde atâta secret pe capul meu, câtă vreme până și „Peștele” s-a convertit la pălincă? Dar, să merg mai departe cu intențiile mele manipulatorii, să mă țin de promisiune, cum ar veni! Vreme de patru zile am ieșit complet din butoiul nevrotic-mediatic plin de: „Bani șifonați”; Martori ochiulari”; „Simt domenii de maximă importanță”; „Aceasta este marea eroare”; „Există riscul major”; „Vreau să previn mirosul neplăcut al transpirației”; „M-a părăsit inteligența Nissan”; „Uneori dinții pot deveni sensibili”; „Știrea aia cu Regele lu’ Manelelor”; „E în cultură o concurență acerbă la capitolul capacitatea de penetrare în documentele secrete sigilate, pentru că se pare că aceste proceduri țin de o politică constantă strict profesională, adică nu țin de o eroare constantă, motiv pentru care procurorii nu sunt niște imbecili dincolo de eroarea noastră constantă din Constituția României”; „Un politician trebuie anchetat dacă-și face treaba”; „Are informația de la anumite dosare”; „Iar informația nu e corectă”; „Ne-am înregistrat cu o creștere mai mare din investițiile de buget la guvernare”; „Nu mai dau declarații din Becali, ca să nu-mi dau drumu’ la imunitatea publicată în Monitorul Oficial”; „Păi să dai coniac la validat ...!?”; Am intrat în plină notorietate națională”; „Eu continui să răspund tuturor celor care răspund pe această cale”. Sincer, mi-ar fi fost deajuns fie și numai noaptea aia în care am schimbat „Haș-uri” cu Adriana Lisandru, că văd că a lăsat urme pe termen lung. Adriana, păi nu așa ne-a fost înțelegerea. Nu veni cu Hermes Trismegistrus, că dincolo de constatări, de genul ăsteia, cum că: „... cercurile concentrice ce se văd la suprafața unei secțiuni a trunchiului unui pom se datorează, formării în fiecare primăvară a unui strat de vase mai mari, iar toamna, a unui strat de vase mai mici, ca efect al condițiilor sezoniere, a intensității petelor solare.”, Trismegistrul devine criptic, adică de neînțeles. N-am ca replică decât Huxlley, ba Orb prin Gaza, ba Geniul și zeița, ba altele de-ale lui, care mă ajută să-l și rad cu mâna mea din conștiința-mi, fiindcă prefer efectele comei alcoolice, nu pe cele ale psihedelismului mescalinic. Chiar voiam să-ți propun să facem o echipă, să ne alăturăm lui Orwell, ca să ne “decepționăm împreună” de prostia aia pe care a fost în stare să o propună Huxlley, cum că e bine să acceptăm constrângerile unui sistem, fiindcă asta ne dă libertatea individuală desăvârșită, fericirea și puterea creativă discreționară. Asta s-o creadă el, Huxlley, oriunde o mai fi el acum!, zic și eu, ca să mă răcoresc nițel. P.S.: aștept confirmări din partea “cisnădiorilor”, cum că-mi merge manipularea, că am drum deschis să scriu despre a patra rotilă a scaunului.