Adrian DUMITRU

Andrei,

din pacate pentru mine eu nu am reushit sa dorm deloc (mi se intampla uneori) asha ca am legat noaptea de zi cu o tzigara shi o cafea (crezi ca o sa ajungem in Iad din acest motiv?). Apoi, din motive pe care nu am sa le divulg aici, am revazut \"Procesul\" lui Orson Welles.
Shi m-am gandit ce itzi raspund la comentariul tau.

pai nimic acum. Ma bucur ca tzi-a placut (asta fusese shi intentzia), ma bucur ca te-a surprins (it was a payback, shi tu mi-ai facut la fel!), ma bucur ca ... ai aruncat o privire acolo unde trebuia.

Ashteopt urmarea comentariului tau - pentru ca, daca intuitzia de auctore nu ma insheala, o sa mai ai cel putzin inca un moment de nedumerire shi apoi o surpriza.

Cat priveshte liberul arbitru... 1. ce s-ar face autorii daca personajele ar dispune de liber arbitru, asha ca, intr-o proza a ta sau una, aprope concomitenta, a lui Leonard Ancutza? 2. citez dintr-un film cu Bette Davis pe care l-am vazut recent: \"How does iit feel the Lord?\" \"Not so very wonderfull since the bill of free wil was passed! So little power...\". Shi-apoi, nu am compensat destul prin metamorfoza autorului in personaj errant?

PS Sper ca atunci cand treci pe la Bucureshti, ne-om strange la o bere shi om barfi, de-ale nostre, de la frontiera dintre arheologie shi istorie veche. Ce zici?

Tardiv - in sensul de post-factum.
Indeed, pentru fiecare raceala se prescrie aproape acelashi tratament. Difera doar doctorul shi persoana.

Nu era vorba de amintiri din copilarii, ci de o intamplare intamplata mie intr-o noapte, foarte aproape de locul cu pricina din poezia ta, intre Calea Victoriei shi Bd Dacia. Dat fiind timpul, circumstantzele shi persoana (a doua), a fost foarte frustrant. Chiar shi asha (ei acu, daca tot mai starnit sa fac dezvaluiri!), m-am intors acasa aproape razand de ceea ce mi se intamplase, pentru ca incercam sa ma vad, atat pe mine, cat shi pe ea, de la distantza. Ca shi cum am mai fi fost inca acolo. Langa peretele cenushiu. Na, ca am zis-o.

Ultimele trei propozitzii nu am reushit sa la patrund. Nu e vina mea. Erau prea eliptice. Nu e vina mea. Cer precizari. Ainsi va le monde. Ce n\'est pas ma faute.

Andrei, ma simt bine in calitatea mea de proaspat avansat \"arheolog onorific\" - dar trebuie sa itzi spun ca nu sunt strain de munc cu tarnacopu\'. Am sapat la Histria, in 98, ca tanar student de anul I, in practica. Shi, oh my God!, am fost specialist pe roaba, astfel incat am inaltzat un promontoriu in lac, alaturi de promontoriul Parvan. Fericit in sperantza ca noua forma geologica va purta numele meu in veacul vecilor, a trebuit sa traiesc cu dezamagirea cauzata de primirea (un an mai tarziu) a parabushirii Promontoriului Dumitru. Iar asta m-a decis sa renuntz la ideea de a arheolohiza, asha ca m-am refugiat in istorie veche (-na, am zis-o shi pe asta). Chiar voiam sa te intreb, unde ai sapat vara asta?...

Cat priveshte persiflarea... hi hi hi... nu e neaparat darul meu cel mai pretzios (n-ai observat cat de plictisitor de didactic pot fi uneori?). Asha ca mi-ar placea sa te invit sa ai rabdarea de a-mi citi primele productzii postate aici. Din punctul meu de vedere, nu am scris niciodata mai bine de atat - shi am fost frustrat, recunosc, sa vad ca au ramas ignorate, ca operele complete ale lui Kant intr-o biblioteca de medievist.

Ei, ce zici, we got a deal? Sau mai negociem?

PS cat priveshte \"cotele inegalabile\", hai, te rog, mai taie din coada vulpii, ca iar mma sui pe soclu shi nu ma mai da nimeni jos de acolo pentru un mileniu... :)

Mlle Alice,

ma intristeaza teribil sa va spui ca nu va pot indeplini dornitza pe care atzi manifestat-o, shi anume de a-i transmite un mesagiu d-lui Anton Platonovici, pentru simplul motiv ca nu shtiu unde se afla shi nici unde sta. Adresa lui se gasea in hartiile pe care Fiodor Ilici Boloboresevski le folosea sa ishi aprinda trabucul chilian atunci cand ishi bea vinul cubanez, iar cum proprietareasa a facut curat dupa disparitzia subita a acestuia, din pacate, cum spuneam.
Ma simt in imposibilitatea, de asemenea, de a comunica cu dna Vera Magdalenovka Vronska, din aceleashi motive. Ultima persoana care a vazut-o este Noemi - iar politzia nu a apucat inca sa o interogheze privitor la acest subiect.

Insa pot s ava dau shi o veste: next time cand mai trecetzi, d-na K nu va fi acasa, proprietareasa va fi la cura la bai, la Karlsbad, cred, asha ca nu vom fi fi decat noi, un vin burgund cules tarziu shi un bou sub forma de friptura. va rog transmitetzi prin cablograma specificatziile tehnice ale vinului & fripturii ca fata sa le poata prepara la timp.

dar ce ni se intampla, Mlle Alice? Iata-ne, ashadar, frente a frente, stannd de vorba despre insipidele shi inodorele aventuri ale incolorului Anton Platonovici, in vreme ce lumea arde. Atzi observat ca Dana banu vrea sa renuntze la oameni? Ca vor sa ii faca o staua lui Soljenitzin in locul lui Lenin? Ca s-a tras shi ultimul glontz? Ca dra Drogoreanu da preview unui asalt? Of, cat despre statua, eu am zis mereu ca Bucurescii sunt incompletzi fara statua mea personala, de trei lei, adushi de peste granitza, parol. Cred ca este timpul sa luam masuri.

A la prochaine, mademoiselle. Enchante de vous avoir revue encore une fois, ici, chez nous. Je vous remercie pour vois bonnes paroles et vos encouragements. Sans vous, j\'aurais passe une eternelle solitude dans ma (p)age vel (c) age

Indeed, m-am inarmat cu o carabina Winchester shi am ieshit la vanatoare de diacritice de fiecare daata cand am postat cate o circulara. Insa eu sunt un ametzit fara privire de corector de noapte pentru un jurnal de capitala, shi nu aveam cum sa nu ratez cate un bizon de caciulitza pe \"i\" sau pe \"a\" sau vreun ornitorinc de coditza pe sub un \"t\" sau \"s\". Shia asta pentru ca toate circularele au fost initzial trimise pe mail unui grup de prieteni, shi, ca atare, scrise fara diacritice (altfel riscam ca mailurile sa aiba mai multe romburi shi patrate decat capul meu propriu).
De altfel, shi am sa o spun hic et nunc, nu pricep deloc furia asta impotriva diacriticilor lipsa la autorii cu nivel sub 100. Aproape zilnic, cand deschid un text de pe prima pagina, dau peste cate o scapare (de condei). Ei shi? tocmai de aceea fiecare editzie critica de clasic cuprinde mentziunea editorului \"am suprimat shi am corectat erorile manifeste ale autorului\" - pentru ca de la Homer incoace autorii mai uita sa puna spirite/accente/caciulitze/sedile in locurile juste. Daca nu ar uita, care ar fi painea editorilor de \"Pleiade\"?

Ei, dar noi sa fim sanatoshi, Mlle Alice, shi sa traim sa il vedem pe Anton Platonovici ajuns la capatul aventurilor sale cu Vera Magdalenovka, shi pe Fiodor Ilici Bolborosevski ajuns premiat cu Nobel shi posesor de vila la Malibu (my God, plaja e superba acolo, numai ca oceanul e rece shi va,lurile cam mari...)

Cat despre vin rosh precum omu\' rosh, acushica, numai ce i-am zis fetei sa il scoata din pivnitza (shi i-am zis sa NU shtearga sticla de praf), da sa nu fie sec, ca mi se pune un nod in gat, da? Sa il aduca dupa friptura sau inainte, sa nu ni se usuce gatul?

Al dvs. de la mansheta shi pana la joben,

Adriobarzanes al Shahr al-Zadi

PS(Doamne, e o veshnicie de cand nu am mai folosit pseudonimul asta! :) )

Exista poeme/texte care nu ar trebui scrise shi asta pentru ca nu sunt gandite pentru a imbratzisha (fara tandretze) o pagina alba, ci pentru ca sunt rostite mental, sunt urlate intre peretzii craniului fara incetare unui om (barbat sau femeie, dupa caz) care nu mai e aici (sau care e aici, dar nu intzelege nimic din ceea ce ii spui sau ii faci etc). Violentza acestui gen de urlet (care, helas, la vie!, ne e cunoscuta multora) transpare intre cuvintele pe care le transpiram shi le dau viatza pentru o secunda.

Din moment ce il faut passer par la, e cu atat mai bine daca cicatricile acestea lasa semne pe o pagina alba. Ash putea spune (iar comentariile care ma preced o confirma) ca nu sunt singurul care gusta furia condensata poetic - atunci cand fondul violenteaza forma \"intr-un mod placut\".

Shi am vazut asta aici (ca shi in paginile Ionelei Chiru), shi mi-a placut. Drept urmare felicit, tout court.

PS Imi mai vine ceva in minte a propos de un \"blow job din parcarea din Victoriei\", insa ma abtzin sa continui, pentru ca nu are nimic de a aface cu textul, ci cu tineretzile mele recente.

PPS Daca ma uit un pic, imi vine sa spun ca poemul ishi are cauza in strofa a doua, in opzitzia dintre campul golit de oameni shi traficul de pe Magheru, mediata de intrebarea \"de ce\". Ash spune ca furia pleaca de acolo, pentru a descoperi cotidianul atroce (\"The hours\") de dupa asalt, altfel spus, pretextul poemului. dar poate ma inshel.

Mlle Alice,

incantat de vizta. De data asta m-am pregatit shi i-am spus fetei sa puna la rece dulceatza shi sorbeturile, asha ca nu ne ramane ddecat sa ne ashezam.

fara indoiala, \"manioasa privire dusmanoasa\" e cam mult, la fel shi \"shi\"-urile. Insa voi invoca in apararea autorului pe care l-am publicat faptul ca exprimarea absurda/pleonastica/bombastica a fost indelung investigata shi cautata pentru acest text parodic (l-am dorit parodic la fishtece palier). de obicei, in rarele momente cand mai scriu literatura \"seria\" (am postat cateva astfel de texte chiar la inceput), fug de asemenea expresii pe cate ma tzin narativele-mi picioare (dar uneori ma impiedic, ce sa fac shi eu?...).

Intr-adevar, concluzia ultimului episod a acestei circulare (care e pe \"vine\") ar fi cea enuntzata de dvs., mlle, dar acesta ash dori sa fie un secret intre noi doi. Se poate?

Mai doritzi dulceatza de trandafiri?

Adriobarzanes al Shahr-al-Zadi

Nu sunt analist politic ci doar un istoric in devenire, cu pasiunea strategiei de cafenea sau de jocuri pe calculator, astfel incat nu shtiu in ce masura opinia mea e pertinenta in acest caz.
Shtiu insa ca in Caucazia sunt cateva zeci de limbi reciproc ininteligibile, cel putzin trei mari religii recepte (creshtinii ortodocshi, creshtinii armeni shi musulmanii sunitzi). Daca ar fi posibil sa defineshti etnia conform unui criteriu esentzial (religia, cultura, rasa, limba etc) - atunci este imposibil sa trasezi frontierele unui stat caucazian care sa fie omogen dpdv etnic.
La toata aceasta fiertura adaug un spirit de clan vechi de milenii shi interesele a cel putzin trei pescuitori in ape tulburi la fatza locului (Turcia, Iran, Rusia) plus inca doi de la distantza (USA shi UE), un model politic care se autoconsidera \"the best\" pentru mileniul care vine (democratzia, evident) shi doua mize mari pe masa de joc, daca nu chiar trei: petrolul, aceeasul la petrol shi, last but not least, amplasamentul strategic al statziilor radar shi al bazelor de rachete.
Iar singura solutzie, pe langa luarea de sange (care, in cazul dat, are o alura care imi aminteshte de 1940: Romania va beneficia de securitate in aeternum daca accepta sa ishi regleze diferendele teritoriale cu totzi vecinii prin cedarea de teritorii) este NATO. Insa ma intreb adesea daca USA chiar vrea Georgia in Nato. Oare nu cumva miza problemei este alta, shi anume o figura in plus pentru licitatzia \"scutului strategic\"? In felul in care s-au petrecut lucrurile la Bucureshti, ceva imi spune ca despre asta este vorba.

Nu shtiu ce se poate face pentru Georgia, in mod efectiv, ca shi pentru celelalte tzari (popoare) din regiune. Shi nici nu vad cum.

Multzumesc pentru aprecieri... shi ma bvad nevoit sa continui atragandu-va atentzia ca atzi scapat din vedere momentul istoric.

1. Intre mai shi octombrie 1918 Regatul Roman ieshise din razboi, astfel incat (la momentul acela) parea imposibil pentru orice om cu bun simtz logic sa crezi ca Transilvania se va mai uni cu Romania in urmatorii douazeci de ani (germanii erau pe punctul de a demara ultima lor ofensiva in Frantza, folosind trupele deblocate din Est dupa pacea cu Rusia bolshevica, prin urmare nu era deloc exclus ca centralii sa cashtige razboiulm after all)
2. Monarhia bicefala a facut un milion de gafe, dar trebuuie sa shtitzi ca responsabilii lor militari nu au fost atat de dobitoci incat sa invite la dezertare prin trimiterea intr-un sector aparat de romani a unor regimente compuse din romani. In general, trupele erau ferite de astfel de posibilitatzi (i.e. - polonezii luptau in zona vestica shi sudica, romanii in zona de nord shi de vest, in special in Italia, unde s-au comportat foarte bine. De altfel, Italia era o specialitate a romanilor bistritzeni inca din timpul razboaielor napoleoniene. Singurele cazuri de dezertare in masa au fost acelea ale cehilor pe frontul de est. Aceiashi cehi care au format apoi Legiunea care a traversat Rusia de la un capat la altul in plin razbooi civil). Singurele lucrari pertinente despre monarhia habsburgica traduse in romaneshte sunt cele ale lui AJP Taylor (din pacate se opreshte la WW I) shi Erich Kastner (cred ca asta e numele, s-ar putea sa ma inshel).
3. Fiind vorba de o vizita de pashti, este de presupus ca discursul la care va referitzi a fost rostit in martie-aprilie-mai 1918, cand armata romana nu mai lupta impotriva centralilor (pacea a fost semnata in mai, dar ar trebui verificat in Kiritzescu, de pilda, cand anume au inceput tratativele de pace shi cand s-a semnat armistitziul preliminar).

Offffffff...

N-am intzeles prea bine comentariul dvs.

Intr-adevar, biserica, creshtina sau nu, a fost aproape de capii lumeshti inca dinainte de Niceea. Iar despre amestecul clerului in politica, ce sa mai vorbim. Este un fapt.

Chestiunea in cauza este insa alta. Indiscutabil, avetzi dreptate cand spunetzi ca biserica nu are de dat socoteala decat lui Dumnezeu. Iar eu adaug - cu permisiunea dvs., shi nu numai - dar nu oricum. Biserica nu este numai casa lui Dumnezeu, este shi o comunitate (\"ecclesia\" in greaca inseamna cam acelashi lucru cu \"umma\" in araba - comunitatea credincioshilor). In calitatea sa de cetatzean al unui stat, un preot are drepturi shi oblligatzii, shi mai are drepturi shi obligatzii fatza de comunitatea credincioshilor sai. Ori, in ceea ce ma priveshte, nu vad nimic de judecat sau de condamnat in comportamentul lui Miron Cristea (asha cum nu vad nimic de judecat sau de condamnat in comportamentul acelor preotzi romani care au \"dat Cezarului ceea ce este al Cezarului\" in perioada comunista. In acest din urma caz, insa, daca au facut exces de zel in obdientza fatza de regim - shi am in vedere aici in mod special cazurile contestate ori discutate, reale ori presupuse, de colaborare cu Securitatea -, ei, atunci, DA, comunitatea are dreptul de a judeca. Shtiu, am calcat pe teren minat in acest ultim caz, shi asta e, imi asum riscul. Sper sa fi reushit sa imi fi exprimat bine parerea).

Subordonarea fatza de Dumnezeu este una, calitatea de cetatzean roman, austriac, maghiar etc. este alta. Miron Cristea avea mai multe alegeri - sa plece in Regatul Roman, sa nesocoteasca autoritatzile maghiare habsburgice riscand destituirea ori incarcerarea (daca situatzia ar fi degenerat), sau sa ishi aduca obolul la vizita arhiducelui. Ashadar - ce este de judecat ori de condamnat in situatzia data?
Intr-adevar, avetzi dreptate, este un fapt care trebuie consemnat. Shi-atat. Consemnarea insa ar trebui sa nu includa nici un fel de aluzie tendentzioasa. Ori textul la care participam acum prin comentariile noastre o face din plin.

[- ca venise vorba, nu este vorba despre acelashi patriarh care era, in calitatea sa de patriarh, era senator de drept in Parlamentul Romaniei, la fel ca shi profesorii universitari? Shi nu este oare vorba despre acelashi patriarh care a fost la un moment dat shi prim ministru? ca patriarh sau ca persoana privata?]

Pentru numele lui Dumnezeu, de ce stupoare? Shi de ce \"schimbare la fatza\"?
1. La momentul respectiv, Miron Cristea reprezenta o biserica tzinand de un stat care se numea Imeriul Austro-Ungar. Oriucm ar fi dat-o, pentru domnia sa nu erau decat doua cai - nesupunerea civica sau acceptarea legilor shi uzantzelor statului al carui cetatzean era.

2. Indiferent de ce am putea crede sau care ar fi situatzia de fapt, ce putem ashtepta de la un cetatzean ROMAN de etnie ORICARE, astazi? Sa se comporte ca atare, in raport cu statul roman. Presupun ca optziunea nesupunerii civice in acest caz ar fi foarte suparatoare pentru opinia publica romaneasca... shi, daca ar fi vorba de un cleric, probabil ca s-ar gasi cel putzin o voce in mass media shi nu numai care sa ceara de Ministerului Cultelor inlaturarea respectivului culpabil.

Ceea ce vreau sa spun este ca Miron Cristea putea fi un foarte bun roman inainte de 1918 - shi ca in acelashi era shi un cetatzean al dublei monarhiei, mai mult chiar, un \"reprezentant oficial\" al acesteia, shi unul dintre capii bisericii ortodoxe romane din Regatul Maghiar (ne place sau nu, asta era situatzia politica atunci). Nu vad ce ar trebui sa ii fie iertat shi nici nu vad de ce ar trebui sa fie judecat pentru asta.

Prin urmare, ma raliez opiniei domnului Paul Bogdan (deshi nu pricep prea bine ceva in comentariul sau: \"Văd că puneți trei semne de exclamare după Habsburgic... de ce? Păi din ce familie au fost regii țării care au asigurat independența României și Unirea cea Mare? Este vina lui Miron Cristea că nu s-a ridicat vreun domnitor neaoș la acea dată și că un Habsburg a fost mai român decât mulți?\". presupun ca intr-o fuga de condei, era vorba despre Hohenzollerni.)

Ultima oara cand am citit proza lui poe a fost in 2004, intr-o noapte de insomnie. Asha ca am reushit sa uit tot, in afara de cate ceva. Sa mor daca imi amintesc ceva din \"the falling of the usher house\".

cat despre \"...\", well, nu am ce face, trebuie sa le las acolo, pentru ca poemul nu ma ajuta cu nimic in incercarea de a clarifica locul unei father figure, mai mult decat e. este adus in filigran, se pare, shi atat. acolo unde nu shtiu sau nu vad, eu imi suspendez judecata (shi punctele, asemenea :) ).
Altfel spus, in poem imi e neclar cum se vede \"El\" prin ochii \"Ei\", pentru a putea emite o ipoteza.

Înainte de a purcede cu ceea ce am a spune, fie-mi permis, în toată seninătatea, să precizez că nu sunt plătit de nici un O.N.G. să atac biserica și nici nu îmi doresc asta. Mai departe, îi mulțumesc domnului Paul Bogdan că m-a înălțat la rangul de filozof, dar, aruncând o simplă privire pe fișa mea tehnică rezultă că nu sunt mai mult decât un istoric în devenire (însă știu că dl. paul Bogdan s-a referit falia existentă între spiritul teologal și spiritul filozofic).

1. Contraargumentele aduse de domnul Paul Bogdan nu dizlocă sub nici o formă eșafodajul ipotezei emise de mine, ba dimpotrivă, o confirmă. De pildă, citatul care identifică balaurul cu șarpele din vechime provine (indubitabil) din Apocalipsa – și nu din vreun text veterotestamentar. Ori, fie-mi iertată formația de istoric, care din „necunoaștere, […] mai produce și raționamente...”… însă eu nu pot raționa altfel decât istoric, ținând prin urmare cont de ceea ce un filosof ar numi „devenire”. Pentru mine, ceea ce este valabil la momentul T1 nu este valabil pentru momentul T0 și nu este (încă) valabil pentru momentul T2. Altfel spus, ceea ce știu astăzi despre Mihai Viteyzul nu este chiar același lucru cu ceea ce știa el despre sine însuși și nici cu ceea ce știm eu și el despre Mircea cel Bătrân. Ori, atunci când vorbesc despre Mircea cel Bătrân, trebuie să mă refer în primul rând la documentele contemporane cu domnia sa (T0 în acest caz), if any, abia apoi să iau în considerație datele oferite de cronicarii contemporani cu Mihai Viteazul (T1), și să trec totul prin prisma analizei oferite de istoricii moderni/contemporani (T3) – și de-abia la urmă, judecând cât mai onest și cât mai bine, să formulez o (ipo)teză (după posibilități și facultăți). Evident, drumul către aceasta din urmă trece printr-un set întreg de întrebări, îndreptate, în primul rând, în direcția propriilor mele ipoteze. Nu știu alții cum sunt, dar eu așa lucrez. Ca istoric.
Ori, fapt este că literatura ebraică până la captivitatea babiloniană nu a produs nici un document care să vorbească despre diavol. Scăpare din vedere a unui detaliu insignifiant? Greu de crezut, judecând după acribia cu care ne este adusă la lumină o genelogie oarecare. Chiar și după captivitate (datorită contaminării cu religiile mesopotamiene, ori poate chiar cu primul dualism iranian, întrucât data și locul redactării „Esterei”, precum și a lui „Iov” și a lui „Daniel” sunt încă insolubile, aliniind o plajă de ipoteze mergând de la 500 până la 120 î. Chr.), diavolul apare sporadic – spre deloc, dar apare totuși-, pentru a-și găsi un loc în primul rând în Evanghelii (dar, încă o dată mă întreb, cum se face că Iisus nu a găsit de cuvință să lase un instructaj privitor la diavol? Tocmai la diavol?), și abia apoi în Apocalipsă.
Că șarpele din Geneză nu era nimic mai mult decât un șarpe o dovedește, însă, un alt text din Geneză (așadar, veterotestamentar și dinainte de captivitate) – și anume pasajul unde Dumnezeu o mandatează pe Eva („și prin aceasta și pe urmașele ei, și prin dânsa numitei case”… :) ) să îi zdrobească șarpelui capul cu călcâiul (nu-i așa că ar fi o mică problemă dacă în loc de șarpe ar fi fost vorba de Satana? Și ce bine ar fi fost, să scăpăm de Diavol printr-o simplă mișcare verticală de călcâi feminin – nici măcar virginal, ci feminin tout court…), ceea ce îl plasează pe numitul Ș. în clasa reptilelor și nu în clasa îngerilor (căzuți).
Ce pot sa fac? Oricum o dau, oricum o iau, oricum o rasucesc - reptila edenica poate sa fie balaur pentru autorul Apolicapsei, dar ramane sarpe pentru autorul genezei

2. Când am vorbit despre monoteism, am încercat să sugerez o posibilă explicație pentru care diavolul absentează din Vechiul Testament. Evreii rămași „ortodocși” (ce să facem, acesta e pluralul românesc și nu altul…) erau foarte grijulii atunci când era vorba despre populația sferelor cerești – nu putea fi decât un singur Dumnezeu, și atât. Introducerea diavolului pune o problemă – este el muritor? Sau nu? Are natură divină? Sau nu? A fost creat? Sau nu? Are autoritate asupra naturii? Sau nu? Funcționează ca un agent al divinității și cu mandat de la ea (oarecum ca în „Iov”)? Sau dimpotrivă, împotriva asentimentului divin? [-aceste probleme au fost soluționate de mai multe ori și de mai mulți, printre care și Origine, care însă nu a dat un răspuns foarte satisfăcător în raport cu dogma, ceea ce constituie o dovadă în plus cu privire la cât de ușor se poate aluneca în erezie atunci când ataci frontal astfel de subiecte spinoase]. Ceea ce sugeram era că este posibil ca evreii să fi ales soluția cea mai ingenioasă, după captivitate – și anume, să vorbească despre diavol cât mai puțin, spre deloc.
Dacă tot am ajuns aici, trebuie să observ că definiția preluată de domnul Paul Bogdan este exactă până la momentul originii cuvântului. Cu această ocazie, am fost surprins să constat că în limba română cuvântul „monoteism” este deja dovedit ca venind din franceză, și nu din italiană sau germană. Ori de ce nu, din neogreacă. Toate acestea fiind limbi foarte utilizate de intelighenția românească a secolului XIX. Până la dovadă ultimă, cred că „monoteism” vine totuși din greacă. Ca și cardiolog. Ori soteriologie.

3. Sunt perfect de acord cu Dl. Paul Bogdan atunci când îi reamintește domnului Potra că biserica are mai puțin tendința de a invada spațiul public (spre deloc), pe cât are statul român uneori tendința de a-i face abuz. Sunt de asemenea de acord cu domnia sa atunci când observă că în România chestiunea personală a religiei sau a calității de ateu/liber cugetător este una strict individuală – și nici eu nu văd cum ar putea (presupunând că ar vrea) Biserica Ortodoxă să reducă numărul de atei/liber cugetători din România.
Că există ceea ce am putea denumi o „propagandă” creștină, și anume misionarismul, asta e indubitabil – și ce e rău aici? Cu ce amenință aceasta dreptul la opinie? Biserica are obligația morală de a oferi unui necreștin șansa de a se mântui. Tot la fel cum un domnul Potra sau oricine altcineva are dreptul să îi explice unui creștin (de orice rit) că se înșeală.
Și sunt pe deplin de acord cu domnul Bogdan în privința nocivității unor afirmații hazardate, chiar și într-un pamflet. Eu nu aș fi scris „2 din 10 preoți…”, ci doar –dacă era musai – „unii preoți” sau „e deja prea mult și dacă un preot, unul singur, ajunge să…”.

4. O altă chestiune de detaliu – creștinismul, ca sectă iudaică la începuturile sale, a împrumutat din iudaism preoții și funcția lor… Hmmm… Iată o afirmație hazardată – și asta pentru că în iudaism nu oricine poate fi preot (sub aspectul descendenței), și nu oricum, și nu oriunde. Și în orice caz, misionarismul iudeu nu este o îndatorire a preotului (și nu întâmplător, istoria nu îl atestă decât în câteva cazuri: în Etipia, în Arabia înainte de Mahomed și în Regatul/Imperiul Khazar ). Și nu este o întâmplare că dispora iudaică nu a creat preoți, ci „rabini” (ceea ce nu este chiar deloc același lucru).

5. Nu sunt de acord nici cu dl. Potra în anumite chestiuni. Nu am citit „Istoria diavolului” (nici nu mai știu cine a scris-o), recent tradusă în românește. Dar conceptul ființei „diavol” nu a apărut în spațiul creștin în perioada scolastică. Ci cu mult înainte (dar este adevărat că Inchizitorii sunt primii care au dezvoltat o teratologie a personajului).
Epoca lui Abelard nu mai era de mult o epocă de „explorare” – biserica ortodoxă își cam cristalizase doctrina de ceva timp, iar cea catolică nu a încetat să o rafineze, dar o baza deja pe umerii lui Augustin și, aproape contemporan cu Abelard, a lui Thoma.

Uuuuf, și ar mai fi un milion de puncte care… (am fost inspirat să o propun pe asta cu diavolul, nu :) ?), dar mă opresc aici, că altfel comentariul meu degenerează în eseu.
Iartați-mi așadar necunoașterea cu care am produs raționamente. Precum și logoreea.

… am o problemă degajată de sau din text („faceți cunoștință cu diavolul”) pe care aș vrea să o trimit spre analiză comitetului care a activat mai sus, nu înainte de a constata cu plăcere că nivelul polemic din sânge a crescut la cote înalte și de a-mi arăta surprinderea că, deși polemica a degenerat pe 27 iulie, reacția justă s-a făcut simțită de-abia pe 30 iulie. Prin urmare, aș dori să plictisesc cu următoarele (in speranta de a relua vanatoarea de acolo de unde pare sa se fi oprit, deshi ceva imi spune ca naomi se referea la o altfel de vanatoare shi un altfel de vanat :) ):

se întâmplă că dacă ne raportăm la Biblie (care este, teoretic, izvorul primordial pentru orice creștin – deși nu mă pot opri să remarc că este un fenomen specific protestantismului și neoprotetastantismului acela de a se întoarce și de a rămâne la Biblie, literatura secundară fiind ignorată sau considerată ca secundară, în vreme ce bisericile „tradiționale” – i.e. cea catolică sau cea ortodoxă- se referă în mod spesial la litertura secundară, de la patristică încoace, acolo unde există îndoieli dogmatice sau nu numai…), descoperim că diavolul este mai întotdeauna absent. Sau prea puțin prezent. În textele veterotestamentare el apare pregnant și decisiv doar în „Iov”, și e mai degrabă metaforic/pasager în „Estera” sau„Daniel” – ca să nu zic nimic de cărți unde este cu desăvârșire absent. De pildă, în „Geneza” (pentru cine nu mă crede, pasajele referitoare la faimosul măr –care nu e un măr, ci doar un fruct și nu unul oarecare, e drept, dar în nici un caz unul identificabil în taxonomiile lumii cunoscute nouă- nu vorbesc despre diavol, ci despre șarpe. Nu știm dacă un șarpe banal sau nu. Știm doar că pe buletinul domniei sale scria simplu „Identitatea – șarpe. Rezidență - rai”. Restul e interpretatio scholastica. ) și mai degrabă fantomatic în textele neotestamentare – excepție făcând textul ciudat cu îndrăcitul care își transferă diavolii într-o turmă porci (dificil de găsit într-o țară „pig free”), textul cu ispitirea lui Christos și, evident, apocalipsa (although, stând strâmb și judecând drept, nu este foarte clar dacă antichristul se referă la diavolul în persoană sau la un împărat roman oarecare). Now, ceea ce se poate observa este că diavolul devine prezent în lumea creștină odată cu literatura patristică și mai ales în timpul și pe fondul anachorezei.
Că diavolul nu apare în cărțile Vechiului Testament anterioare captivității babiloniene (moment de contaminare religioasă și ideologică, și nu puțini absolvenți de seminar ortodox sau catolic ar avea o surpriză să afle originea reală a mitului „Esterei”. Și nu puțini rabini preferă să ignore ceea ce se află de fapt în spatele uneia dintre cele mai mare sărbători iudaice.) nu mă miră chiar așa de rău – finalmente iudaismul este un monoteism, așa că nu era chiar recomandabilă construcția unui concept ca acela de „Satan” (oricum o dai, dacă Dumnezeu are opoziție, atunci nu mai putem vorbi de monoteism).
Ori, ceea ce mă surprinde efectiv este că textul fundamental al unui creștin, „Biblia” așadar, este deficitar tocmai în problema esențială a ispitei. Tocmai „Celălalt” este lăsat deoparte și tocmai acolo unde ne-am fi așteptat să îi găsim portretul și semnalmentele (ca în afișele din stațiile de poliție americane, acelea cu „Wanted”), precum și modul în care trebuie să ne ferim de el.

Mai departe, la fel ca și în cazul lui Onan, am să dau și am să fug, lăsând altora plăcerea de a interpreta o chestiune simplă – de ce oare cele mai mari autorități în materie, respectiv Iisus precum și profeții acreditați de logosul divin au preferat să paseze la eșaloanele inferioare (i.e. – sfinții și sfinții părinți, adică persoane care până la momentul sanctificării rămân totuși fiinșe umane, precum și preoții și călugării) această preblemă fundamentală: ispita (și creatorul și manipulatorul ei) precum și simptomatologia, profilaxia și tratarea ei?

„ferestrele casei marli” – adică cum? Casa mare? Casa mariei? Sau poate ste vorba despre altceva?

drăguț insertul din sting (god damn it, se mai ascultă azi „sting”? se asculta pe vremuri la „Europa liberă”? I can’t remember) având în filigran un gest simplu, comun multor familii în anii de dinainte de 90. Hmm, nu pot să nu îmi amintesc bâzâiala aia cumplită din care tata reușea să formeze cuvinte și fraze inteligibile și care pe mine mă enerva cumplit, pentru că asta însemna că nu puteam să mă uit la televizor (chiar dacă, oricum, nu aveam ce vedea), și e interesant acest insert cu atât mai mult cu cât aduce la rampă un soi de father figure sau de opoziție la … (ceea ce e tot un drac pentru un ex structuralist ca mine), în mijlocul unor rânduri vorbind despre un cuplu sfâșiat.

overall, un text acid, acerb și feminin. De citit după cină. J.

… iar am să fiu plictisitor de serios atunci când e vorba de comentat un text, cu umor mai mult sau mai puțin (in)voluntar.
Am să consruiesc așadar o premisă, din punctul meu de vedere aproape un postulat și aș spune că orice text non-ficțional trebuie să aibă un cap de pod în ceea ce s-ar putea numi „realitatea verificabilă”. Prin urmare, chiar și un pamflet ar trebui să…

Ori, constat doar două puncte:
1. bietului Onan i s-a făcut o nedreptate sau o onoare nemeritată privind paternitate procedeului căruia i-a dat numele, iar de aici mulți au pe conștiință falsa imagine cum că, din punct de vedere biblic, masturbarea este un păcat mortal. Însă,
a. nu este sub nici o formă sigur și cunoscut procedeul utilizat de Onan. Ceea ce știm – fără a fi mai voyeuri decât nevastă-sa, este că în loc să își însămînțeze partenera, prefera să îngrașe solul (cernoziomic oare) de sub cortul său.
b. adevărata problemă aflată la mijloc între Onan și Dumnezeu nu este (nedemonstrata și nedemonstrabila) mișcare a mâinii (mă întreb, oare exegeții necatolici au încercat să afle despre care mâna o fi fost vorba – asta dacă era vorba despre o mână whatsoever?), ci responsabiltiatea primului în chestiunea „leviratului”. O primă privire aruncată pe textul de izvor ne spune că Onan era al treilea frate la rând la mariajul cu aceeași femeie – ori „leviratul” este un obicei practicat cu spor în Levant care presupune obligația rudei de sex masculin cea mai în vârstă rămasă în viață (se pleacă de la frate și se poate ajunge la nepot de frate) de a lua în căsătoria văduva lui „de cujus” (i.e. – fratele decedat) cu condiția însă ca descendenții rezultați să nu fie considerați ca fiind ai proaspătului însurățel, ci ai aceluiași „de cujus”. Onan nu a fost de acord să însămânțeze ogorul altuia (de fapt, al altora) și astfel Dumnezeu l-a pedepsit tocmai pentru neacceptarea responsabilității presupuse de levirat – nu pentru procedeul ales (oricare ar fi fost el – coitus interruptus sau…). Q.e.d. (de aici, las plăcerea demonstrației în curtea cui o vrea să meargă mai departe, indiferent de direcție)

2. „În astfel de situații, 2 din 10 preoți ajung să facă sex cu fătuca venită la confesiune.” – nu contest afirmația, nici nu o afirm. Cel puțin, nu înainte de a dispune de o statistică (pe cât de exactă ar putea fi ea) privind problema. S-a întocmit una la Vatican (of, fir-ar să fie arhivele alea secrete, da’ la ceva tot sunt bune – putem să dăm vina pe ele atunci când nu dispunem de date precise)? La Ierusalim? La Constantinopol? La București? La OMS? La ONU? Și dacă da, statistică să fie, dar să o știm și noi… Altfel spus, pamfletul ca pamfletul, dar totuși fundamentele ar trebui să fie verificate sau verificabile, inginerește.

Cât privește restul eseului în sine îmi amintește de ironia spumoasă a lui Lodge din „How far you can go”.

Îmi cer iertare pentru logoree. Se poate?

Am vazut off topicul (prea) tarziu, pentru ca s-a nimerit sa fie offtopic.

Tot ce pot sa itzi spun e ca in ciuda aparentzelor, textul privea mai putzin pagina care ar putea sau nu sa ramana goala. De fapt, pagina asta nu era decat serviciul pentru un cu totul alt voleu. L-ai observat?

Multzumesc pentru trecere.

Senor Alberto,

1. frazele kilometrice imi sunt imputabile inca de cand am inceput sa scriu. E defectul meu, shi atunci cand vorbesc shi atunci cand scriu. Stop
2. goliciunea gandirii personajului principal a fost indelung investigata anume spre a fi capturata in aceste pagini. Stop.
3. autorul/editorul textului era incitat shi blazat atunci cand l-a scris. Stop.

4. multzumesc pentru apreciere shi pentru zambet. Autorul promite un exemplar cu dedicatzie in litere aurite shi coperta glazurata. Stop
5. autorul ishi manifesta placerea primei intalniri cu dvs. in subsolul sau. Daca shtiam ca trecetzi, apucam sa fac shi curat, dar cum atzi venit asha, intempestiv… va rugam, scuzatzi deranjul. Stop
6. va ashteptam oricand, numai datzi un telefon, pe cuvant, sa am timp sa o trimit pe fata dupa sorbet shi racoritoare. Stop

Al dvs.
Feodor Ilici Imposibilevski, esq.

... ya setti Noemi, această strângere de stomac pe care o au poeții (dar și wannabe poets)cât și criticii contemporani atunci când citesc versuri altfel decât albe. ca să nu mai spun nimic de vânătoarea de rime (ei da, am citit pe site-ul acesta un comentariu care îi reproșa autorului că a comis o rimă - mai lipsea doar să văd scrisoarea de răspuns și abjurare a aceluiași autor. de la canossa).
De ce oare, spun eu cu vocea pițigăiată, Noemi?
A spune că e demodat e ca și cum ai spune că nu mai asculți Bach pentru că ai dat peste Deep Purple.
Nu știu, mi se pare ciudat.

Și asta cu atât mai mult cu cât eu cred în libertatea poetului de a-și alege limbajul, forma și mesajul.

So, Noemi, tardiv(fiindcă nu mă născusem încă pe site pe când domnia ta te nucai cu virușii), dă-mi voie să spun (nu serios, îmi dai voie?) că mi-a plăcut 100% poemul tău.

The rest is silence.

Al dvs.,

Adrian Dumitru

Multzumesc ptr trecere shi semn.

de fapt, \"constrangerea\" este doar aparenta, shi doar un fald ashezat peste ceea ce era mult mai important de exprimat... shi de ascuns, in incercarea mea de a face (o) poezie.