Adrian Catana

În ziua'n care întâia oară te-am privit În suflet mi s-a zămislit aceasi stare Pe care tu o ai, privind o floare! Și mi-am dorit să vie ziua'n care Să te privec, în timp ce tu privești o

Eram cuprins în adorare, Și te priveam, precum o floare În palma mea: Nu îndrazneam Să spun ceva, să fac ceva... Dar a venit un om puternic, Și te-a văzut, și i-ai plăcut! N-a stat pe

M-am decis. Voi merge la stomatolog, Spre a simți în trup, o durere mai acută Decât durerea ce o port în suflet! Astfel, poate va fi mai ușor de îndurat, Gândul că m-ai iubit!

Eterna Toamnă, cu vântul ei rece, A încremenit zâmbetul pe buze În așteptarea sărutului dătător de speranță! Nici lacrimile nu îndrăznesc a ieși pe pleoape, de teama de a fi

Acum, vom face liniște, într-atât încât, să auzim muzica din interior Și vom dansa, fiecare, În armonia și ritmul sufletului său! Privindu-ne unii pe alții, Vom desluși din

Dragostea eternă, nu cucerește. Împlinirea ei este curtarea zi-de-zi! Este ca și cum, Atunci, cînd îmi deschizi poarta, și cetatea îmi este predată, Eu, de fapt îți spun, că am

Îngăduie-mi, frumoasa mea, Măcar în poezie, Să fiu al tău, și tu a mea, Cum nu ai fost cu nimenea Și nimeni n'a să știe! Și lasă-mă să strâng la piept Ființa ta plăpândă, Și pleoapele să le

Și totuși, scopul este să fim nemuritori, Și dacă Nemurirea e scrisă printre sori, Menirea noastră este, cătând printre planeți, Să înțelegem taina Nemuritoarei vieți!

Deunăzi, am trecut pe lângă smochin, Și mă întrebam, ne va dărui oare Smochine pârguite? Să ne îndulcim clipa și sufletul cu dulceața rodului său. Mai dulce decât miezul smochinelor Este

Timpul de lut, Se scurge printre oamenii de lut, Care se'ntreabă: Oare si ceasul o fi de lut?

Când clipești mărunt, ploeoapele tale timide, sunt asemeni unui ceasornic, din care se naște timpul, Iar din genele tale, țesuta pare a fi, înalta boltă a nopții, și pupilele ochilor tăi par

Tu, ai de o mie de ori o mie feluri de a zâmbi, iar pentru fiecare din zâmbetele tale, eu am o mie de feluri de a-l privi... Astfel se face că, fiecare clipă Împodobește chipul tău cu un

Omul de lut, privește în mâinile sale, Vasul de lut. Și întelege că, ceea ce-i dă formă, și îl face vas a fi Golul din lăuntru, Nu e de lut!

Dragostrea mi-a fost asemeni unei văpăi, Ce a dogorit pe dinăuntru, Si a transformat in diamante neinsemnatul cărbune. Cine se va pogorâ acum în străfundurile ființei, Să le scoată la lumina,

Vremelnica pâlpâire a vietii noastre Ne face sa credem ca timpul există! Și, ne trăim în robia clipelor, a zilor, începutul de vesnicie... Poate, de aceea murim, findca credem Credem cu tărie

Omul de lut, Privește, pe perete, ceasul de lut. și se intreabă, oare timpul o fi de lut?

Voi scrie pe fruntea ta, o poezie! Voi cânta odă plină de armonie, Atingând, sensibil, strunele trupului tău! Voi șopti cuvinte nerostite, aproape de urechea ta