Poezie
Poezie cu Ialin și depărtări și singurătăţi și altele
2 min lectură·
Mediu
Pentru Emil Fanache
*
Şi uite, măi, Ialine, frate,
că viaţa e departe
şi nu m-am lăsat de versuri albe,
şi nu m-am întors la rime dalbe,
(iar acum tu spuneai, ca macedonski,
că "dalbe" e cuvânt inventat pentru a rima cu "albe").
Şi ai dreptate, dar nici crimă
nu-i versul fără rimă,
deşi tu-l eviţi, pentru că te simţi
departe, departe de scrimă,
când azi scrima înseamnă,
mă jur!,
să-l pupi ori să-l împungi
pe câte unul
în cur.
Şi tot aveai mare dreptate, frate
(căci frate îmi eşti, dar de pe altă moarte)
când spuneai cum
ghioceii au dat pe la tâmplele crucilor -
bucuria cailor şi-a curcilor
să îndese câte-un mormânt
şi mai adânc
în pământ.
Şi la umbra unui acest mormânt
stau şi scriu, si beau, şi cânt,
şi nu mai ştiu dacă stau mereu
ori dacă e mormântul tău sau al meu;
dar ştiu că sticla-i pe jumătate,
că sunt aproape sau că eşti departe,
că stau cu un cor de păsări pe gât,
că sunt mai frumos, mai concret, mai urât,
că nu ştiu ce fantomă a băut
jumătate de sticlă şi-o clipă,
că eşti, ori că sunt ca verdele din oase,
din jos ori din sus,
că sapă în cruci şi în vremi
ceată de oameni sau viermi.
Şi eşti atât de departe încât,
să spun că mi-e dor de tine
pare atât de ciudat şi departe,
de parcă aş pune o moarte
deoparte.
001453
0