adi dadi

incerc sa ma privesc alaturi de tine si sa-l fac pe \"eu\" \"el\" si pe \"tu\" \"ea\" dar pronumele astea nu spun prea multe asa ca cer vantului urechi de aer ca \"el\" sa poata pe \"ea\" sa

îmi urăsc oasele pentru felul in care îmi sprijină pielea îmi urăsc carnea pentru formele pe care le ia întâmplător,pe fața mea încep să mă neg prin punerea față in față cu propria

în sfera mea de toleranță am fost un astru pubertin si am crezut în tine broască cum crede-o babă în destin si nori de surdă indignare imi țin de cald si e păcat micuta mea evaporare să-mi

particule inerte zac in puțul nonșalanței tale și-n mii de-atomi nebuni se fac când tu trăiești povești astrale și joc in jocul nostru cată secundele ce ne privesc văznâd in noi căderi de

privirea ta pentru mine inexistenta inca mai miroase a nepasare auzul tau nu mai are insa miros si nici vre-un fir de culoare pe care auzul meu sa-l ignore mirosi doar propriul tau miros cum

idiotii iubesc asfintitul doar pentru ca ajung sa se creada singurii astri ramasi printre privirile noastre eu cred ca ador asfintitul intru-cat el lasa peste mine infinitul de lumina sa

extaziat peste masura de felul tau de-a ma privi de ignoranta ta meschina plutesc prin felul meu de a fi zambind contrar parerii tale nasc inferente ce abunda de adevaruri viscerale plutesc

lac in mine isti frivola tulburate ape poarta prea frumoasa mea gondola cum apari desperecheata tresar in urma-ti valuri pline de-albastru viu in rasarit se cearta spumele-n nestire uimind

respiratia mea imita respiratia celorlalti melci imita respiratia ta la o scara mult diminuata respiratia ta da tonul simfonieie pulmonare ce ne tine in viata totul e pentru noi doi

sunt foarte putine sanse ca lumina ta si lumina mea sa se cunoasca,atat sunt de slabe incat mi-am calauzit razele, cele ale necunoasterii, pe cai albe capabile sa reflecte fiece sclipire a

parintii mei singurii mei parinti nici macar nu-mi intuiesc... evident,intuitia lor e deficitara intuitia parintilor mei nici macar nu exista, ei nici nu percep... de fapt nu ar avea cu ce

albul ma apropie de negru facandu-ma sa-i tin acestuia din urma parte ma apropie de voi prin stralucirea lui sfidatoare in mine nu exsita decat doua multimi una de puncte albe ce se

si stropii tac da tac,nimic nu au de spus acum cand apa in noi de ei s-a ascuns si apa tace poate,de frica sa n-o gaseasca picaturile acum cand presiunea ei absoarbe lumina ce-ntr-una o nasc

definesc urmele pasarilor ce zgaraie cerul prin varf de aripa atrofiata ce mangaie gandul redefinind oamenii prin propria lor existenta mangaiata de urmele aripilor pe cerul etern,dar atat

de multe ori ma intreb cate picaturi ce port in mine ai purtat si tu candva in aceeasi forma, in aceeasi masa individuala nu de putine ori intreb apa din mine in ce forma s-a gasit in carnea

culorile fetei tale nu mai au ce sa-mi spuna ce sa-mi ceara le-am dat deja toata lumina culorile rochiei tale mi-au rapit de ceva vreme auzul si mult timp am pierdut ascultandu-le

te rog ai grija de melci alintat-o sa nu le strivesti amortirea pe-aleea privirilor tale sa nu le destepti pribegia ce pantec,ce oase coxale ce dulce-i acum amagirea, ai grija de mine,in

bine ati venit in lumea mea ireala copii ai nepasarii dragii mei,de cand va astept,sfidand din ce in ce mai greu ideea disperarii bine sa va fie aici in centrul abstactelor schite hai pasiti,nu

sunt crud cu mine eu,regret ca nu am fost la fel de crud cu cei ce cred ca sunt dement si greu de cap ca lemnul ud sunt plin de sensuri misogine azi delirez in lirici siple prin ale

si daca-ncerc sa spun ce vreau e pentru ca respir acelasi aer imputit si in acelasi meci transpir

trimit in asteptarea ta salcamii minunea mea multicolora sorbind ingandurat din trandafirii ce vor privirea ta de gladiola si-s trist,pacat ca nu-s si prost cum deslusesc in stele

mi-ati da voi mie oare brate in marea remuscarii sa inot si-n loc de degete sperante din voi credinte noi sa storc

ametesc visele prinse-n sicriul viitorului tau si ce bine se simt ele acolo in acea stare de exaltare morbida plutesc stelele pe tavanul cavoului in care-ti pastrezi secundele neconsumate

plamanii tac si tropaitul de bule pline de mister nu are act nedeslusitul sfarsit devine-atat de ferm cea piele mii de riduri moi ridica creste de migrene ce lene prin plamanii