adi dadi

boala mea e certa iubesc oamenii dispretuindu-le existenta urandu-i pentru limitarea ce ma face sa-i cuprind in ale mele intelesuri ma destind asemeni unui resort in dementa si caut in mimica

definesc urmele pasarilor ce zgaraie cerul prin varf de aripa atrofiata ce mangaie gandul redefinind oamenii prin propria lor existenta mangaiata de urmele aripilor pe cerul etern,dar atat

incerc sa ma privesc alaturi de tine si sa-l fac pe \"eu\" \"el\" si pe \"tu\" \"ea\" dar pronumele astea nu spun prea multe asa ca cer vantului urechi de aer ca \"el\" sa poata pe \"ea\" sa

de vrei iubita mea secunde din lungul fir al vremii rupte sa ai in ele a ascunde saruturi lugi de buze rupte si nesfarsite constelatii ce mult se chinuie fiinta de-un an intreg sa-ti intre-n

prostia face pui e simplu si face umbrele sa-mi para cupluri tradati de doi ca submultiplu castanii stau incolonati pe grupuri si puii devin tot mai mari inghit emotii si zodii prostia-i

trimit in asteptarea ta salcamii minunea mea multicolora sorbind ingandurat din trandafirii ce vor privirea ta de gladiola si-s trist,pacat ca nu-s si prost cum deslusesc in stele

bine ati venit in lumea mea ireala copii ai nepasarii dragii mei,de cand va astept,sfidand din ce in ce mai greu ideea disperarii bine sa va fie aici in centrul abstactelor schite hai pasiti,nu

culorile fetei tale nu mai au ce sa-mi spuna ce sa-mi ceara le-am dat deja toata lumina culorile rochiei tale mi-au rapit de ceva vreme auzul si mult timp am pierdut ascultandu-le

de multe ori ma intreb cate picaturi ce port in mine ai purtat si tu candva in aceeasi forma, in aceeasi masa individuala nu de putine ori intreb apa din mine in ce forma s-a gasit in carnea

si stropii tac da tac,nimic nu au de spus acum cand apa in noi de ei s-a ascuns si apa tace poate,de frica sa n-o gaseasca picaturile acum cand presiunea ei absoarbe lumina ce-ntr-una o nasc

sunt foarte putine sanse ca lumina ta si lumina mea sa se cunoasca,atat sunt de slabe incat mi-am calauzit razele, cele ale necunoasterii, pe cai albe capabile sa reflecte fiece sclipire a

respiratia mea imita respiratia celorlalti melci imita respiratia ta la o scara mult diminuata respiratia ta da tonul simfonieie pulmonare ce ne tine in viata totul e pentru noi doi

lac in mine isti frivola tulburate ape poarta prea frumoasa mea gondola cum apari desperecheata tresar in urma-ti valuri pline de-albastru viu in rasarit se cearta spumele-n nestire uimind

extaziat peste masura de felul tau de-a ma privi de ignoranta ta meschina plutesc prin felul meu de a fi zambind contrar parerii tale nasc inferente ce abunda de adevaruri viscerale plutesc

idiotii iubesc asfintitul doar pentru ca ajung sa se creada singurii astri ramasi printre privirile noastre eu cred ca ador asfintitul intru-cat el lasa peste mine infinitul de lumina sa

astept privind incandescent sa-mi dai un semn de potrivire sa nu-mi mai cenzurez atent idei in dezmortire desi eu cred in raza lunii si tot incerc sa-i vad penumbra lumina

ma rog la frunze sa reflecte in rosu palid de brumar pretinse muze delicvente cu chip in foi de calendar le cer fantanilor blesteme si roiuri de fotoni muiati de gandul

De teama sa nu taca vantul Urechea mea agita frunze Si doarme treaza-ntre cuvinte Zapada-mi moaie asternutul Imaginarii fulgi se pierd in mine Si plozii soarelui se-ascund Rasar narcise

colonii intregi de destine am exilat in timp pentru tine rupand cuprinsul de carte te simt ca pe nevoia de moarte draga mea lumina nu poate surprinde in razele-i toante nebunia ce ma tine

erup din uter in eter rapid ca mana de dulgher traiesc copacilor si sper c-o sa ajung un bust de fier cer nimanui si totusi voua un sprit din sensuri si din roua vreau un cuvant si alte

fara umbre lumina ar fi de o monotonie ingrozitoare nu ar avea sens puterea ei e data doar de supunerea ideii de lumina premisei de inexistenta a acesteia fara umbrele gandurilor mele lumina

obscuritati induiosate sunt de soarta umbrelor palite inca apasa trist si-ata de mut privirea curcubeului de sticla in zare raze reci tresar si ochi comuni deschide lumea in tine astri vii

plamanii tac si tropaitul de bule pline de mister nu are act nedeslusitul sfarsit devine-atat de ferm cea piele mii de riduri moi ridica creste de migrene ce lene prin plamanii

ametesc visele prinse-n sicriul viitorului tau si ce bine se simt ele acolo in acea stare de exaltare morbida plutesc stelele pe tavanul cavoului in care-ti pastrezi secundele neconsumate