Dumnezeu nu dă cu trocul

DUMNEZEU NU DÃ CU TROCUL Îi vezi zi de zi trecând pe lângă tine. Pe străzile prăfuite, prin întunecimea stațiilor de metrou, cu icoane in mână sau ghemuiți pe cimentul rece sub o pătură care nu reușește să-i apere de frigul unei toamne târzii, ei sunt mereu acolo. Cei năpăstuiți de soartă, pătura de jos a societății, cerșește milă în mijlocul unei mulțimi crude sau, în cel mai bun caz, incapabile să reacționeze în vreun fel la durere. Ai spune că sunt conștienți că acesta e cursul normal al vieții, că e firesc ca ei să fie cei scuipați cu indiferență și alungați fără remușcări. Se citește pe fețele lor împietrite asumarea unui destin pe care nu și-l doresc și pe care nu și l-au dorit vreodată. L-au refuzat chiar din clipa în care s-au născut pe undeva prin provincie sau în gunoaiele din cartierele mărginașe ale Bucureștiului, între o sticlă de rachiu ieftin și un colț de pâine uscată. Ai crede că nu mai simt nimic. Speranța i-a părăsit și ea cu mult timp în urmă, ca de altfel și cea pe care ar fi trebuit, conform normelor sociale și legilor firești, să o numească mamă, un cuvânt a cărui semnificație au uitat-o. Iar tu, banal trecător printr-o lume pestriță și anostă ca și toamnele târzii, te faci că nu vezi și nu auzi. Și atât de mult perseverezi în starea ta cadaverică, încât te trezești la un moment dat cu simțurile amorțite și, cu mișcări aproape mecanice, privești parcă în gol la mizeria din jurul tău și crezi că ți se pare. Poate că ai vrea să ți se pară. Cu mâna prinsă de bara de la metrou, te faci că te uiți la aceste suflete rătăcite care își încep replica, aceeași veche replică în momentul în care ușile se închid cu zgomot în urma lor. Atenție! Ați pătruns în lumea degradării ultime! Și glasul lor acoperă aproape în întregime zgomotul făcut de tren. Corzile vocale stau să explodeze, pleura mai are puțin și se desprinde de plămâni, și ei tot nu se opresc. Roțile scârțâie înfiorător pe șine, dar puterea rugăciunii capătă proporții apocaliptice. Un zgomot infernal, amplificat probabil și de starea de oboseală adunată de-a lungul zilei, începe să-ți zdruncine nervii. Doamne, ai milă de sufletele noastre! Totuși vezi, auzi și simți. Ai da orice acum să devii o legumă. Mai sunt 20 de minute de mers cu metroul. Nu mai ajunge odată în stație! Urmează Gara de nord…și peronul?!!! Pe ce parte e peronul? Dacă aveți milă și posibilitate… același text, aceeași voce, aceeași intonație. L-am auzit și ieri, cred că exact in același tren. Doar ora nu era aceeași. Nu este el singurul năpăstuit. Sunt mai mulți frați a căror mamă nu are cu ce să-i întrețină. Și ce e cu asta? Nu au decât să muncească. Ce? Noi nu muncim? Să-i ia naiba pe toți țiganii. Și încă stau și mă gândesc pe ce parte e peronul. Dar ce importanță are? Oricum nu cobor la Gara de nord. Până la stația mea mai e mult de mers. Mă consolează doar gândul că am suficient timp să pot reflecta și să-mi pregătesc următorul eseu. Gândul că Dumnezeu poate tolera pasivitatea și mizeria din jurul meu mă înfioară. Ce face El în tot acest timp? Poate accepta un pact cu omenirea? Greu de crezut. Să-ți dai copilul pentru o bucată de pâine și un pat cald nu mai e ceva exagerat. Să renunți la părinți pentru o pereche de ghete și un fular pare absolut inuman; dar nu e. Sunt lucruri cât se poate de firești în zilele noastre. Cred că tocmai din cauza asta Dumnezeu rămâne singurul care nu negociază. Și atunci de ce continuăm să-i invocăm numele și să-L folosim în mod inconștient drept instrument de manipulare în scopul binelui individual? Trenul continuă să meargă cu viteză și faptul că acești paria ai societății, copii cu mâinile ciuntite, lipsiți de simțul văzului sau de orice simț domestic au plecat să-și spună monologul în alt vagon, face ca zgomotul să fie cel puțin suportabil. Inima îmi bate încă puternic și aștept cu nerăbdare stația următoare. O să ies, în sfârșit, la suprafață. Acum trebuie să fiu atentă. Nu aș vrea să mă trezesc la ultima, ar trebui să mai merg o stație înapoi. Oameni cu suflet bun…Unele lucruri se uită foarte greu. ,,Fiți amabilă, ce stație e asta?“, întreb o bătrânică gârbovită ce abia își mai duce zilele sprijinită în bastonul ei de lemn, probabil singurul sprijin pe care îl mai are la bătrânete. Ai zice că nu aude prea bine. Răspunsul pe care îl aștept întârzie să apară, ceea ce îmi confirmă bănuielile. Instinctul, care nu m-a înșelat niciodată, îmi zice că trebuie să cobor la prima. E atât de multă liniște încât mă înspământ. Mă uit în jur. Oameni blazați, obosiți, fiecare cu gândurile, cu neîmplinirile, cu spaimele lui, așteaptă ca și mine, răbdători, să ajungă acasă. Cu siguranță cobor la prima. Bănuiala a devenit certitudine. Părăsesc vagonul murdar și lipsit de viață și numai gândul că în curând voi ajunge în cămăruța mea călduroasă unde îmi pot așterne în liniște gândurile pe hârtie mă face să ma simt putin mai bine. Parcă și starea de sănătate s-a ameliorat. Să fie oare doar o impresie? Zgomotul făcut de tocurile mele pe pietrele cărămizii se pierde pe măsură ce mă îndepărtez de tren. Privesc înapoi. Peronul parcă nu mai e așa mare, chiar sunt mai puțini oameni ca de obicei. Am uitat. E deja mult prea târziu ca să fie aglomerat. Întra-adevăr, peronul e foarte mic, cât orășelul de provincie din care am venit cu o lună în urmă. Mă izbește același miros greu de ulei și un curent puternic îmi zburlește tot părul. Ușile se închid cu putere în urma mea. Urmează ultima stație, Dristor 2…