Poezie
Dor de infinit
1 min lectură·
Mediu
Am luat o pauză
printre mașini.
Fără timp, stând pe loc,
port viteza infinită.
Continuu, când materialul se termină
rămân doar cu dorul de infinit
hoinărind pe rămășițe de oase
arse de timpul în care n-au avut viteză.
Compătimirea mi-e stinsă de pleoape.
Mai des am avut ochi bolnavi,
din care lipsea o lacrimă.
Nesimțire.
Sunt totul în fiecare moment ce nu e,
iar când momentele trec -
reușesc să conștientizez
că sunt infinită neconștientizând.
Și parcă n-aș mai vrea nimic,
fericirea asta simplă, fără motiv,
mă face să nu mai vreau.
Nu vreau să vreau ceva.
Și trăiesc mai departe, sunt om.
Strivesc oglinda apelor,
Încercând să mă apăr de mine,
dar e mai greu când mă-ntâmpin direct.
Fără a ezita
trăiesc, încetișor.
Și curg, ca apele ce le strivesc,
apărând infinitul.
001.501
0