Pas d’accord avec... tentativa lui Edmond Niculușcă de a spune că amintirile sale personale sunt peste amintirile noastre personale numai pentru că ale lui au costat mai mult

Românul urban trăiește de o viață pe bază de covrigi și merdenele. Vă rog să mă credeți pe cuvânt, se poate trăi fără pălincă, șpriț, o jumară, dar fără covrigi și merdenele nu. Știam de fapt asta de prin liceu, când cu o merdenea făceam un front și jumătate, însă mi s-a confirmat vineri, când s-a declanșat „întâia cruciadă a merdenelei”. Vorba unui șlagăr: „Poți să-mi iei tot ce-am mai scump pe lume/ Poți să-mi iei zile, nopțile sau anii de vrei/ Să mă lași singur într-un loc anume/ De unde să nu pot vreodată să mă întorc la ai mei,/Dar să nu-mi iei niciodată merdeneaua.” Nu cred însă în cea mai bună dobrogeană din lume, și nici în cei mai buni covrigi, sunt însă convins că proximitatea te ridică în clasament, altfel zis, cele mai bune sunt cele de lângă casă. Ca să fiu mai clar, nu cred că merdeneaua din Amzei e cea mai bună din capitală, nu cred în egală măsură că există cea mai bună merdenea din țară, dar din proximitate este cu siguranță cea mai bună. Unde mai pui că nimeni dintre cei intervievați nu și-au motivat statul la coadă prin „cea mai bună”, preferând să invoce doar o obișnuință care până la urmă i-a format, le-a marcat devenirea. Vine însă, iată, Edmond Niculușcă fix în față la patiseria lui Nea Mihai și ne explică într-un material filmat că doar o anumită specie ar putea mânca aceste produse, punând în pericol însuși cufărul cu amintiri al mai multor generații, trăite pe bază de merdenea. „Specia asta” este aceea a românului urban, aici, tributară întâmplător sau nu lui Nea Mihai. În jurul merdenelei nu se poate face segregare, o mănâncă în egală măsură pătura de jos, medie sau cea de sus, oameni pentru care 8 lei reprezintă un preț acceptabil pentru te sătura, dar și pentru a îți da obolul de participant la energia locală a zonei. Tot așa însă, în alte cartiere avem alți „nea” și alte „tanti”, avem aceeași fiară îmblânzită (pentru că, catapultați aici, toți ne trezim față în față cu fiara, pe care, după ce o îmblânzim nu mai vrem să repetăm experiența cu alt animal feroce specific cartierelor care ne mănâncă tinerețea) pe care nu ne-o dorim nicidecum eradicată, mai ales de către un contingent de veleitari al căror vârf de lance este însuși Edmond, cel care s-a văzut peste noapte ridicat la rang de purtător de cuvânt pentru fonfleuri și alte bazaconii cosmopolite, de prin catacombele Parisului, la orice oră superioare unui laborator românesc de nivel înalt. Pentru că, Bucureștiul e mic prin definiție, cel puțin comparativ cu Parisul, numai Edmond Niculușcă îl poate face mare. Iar când Edmond este pasiv, Bucureștiul stă pe loc. Important este ca Edmond să palpite, nu suntem chiar atât de fandosiți să facem ifose că, vezi doamne, Edmond Niculușcă nu știe a vorbi corect limba română, că spune biscuite lui biscuit sau douăsprezece urmat de un substantiv la plural și nu doisprezece. Sau că Edmond Niculușcă habar nu are că o merdenea așa cum trebuie se face, introducând în diferite stadii ale compoziției sale, atât unt, cât și margarină. Sigur, merge doar cu unt, însă foaia rezultată devine moale și elastică, exact cum nu ar trebui să fie la o merdenea care se respectă. Fii ce vrei tu, numai nu fii pasiv, Edmonde, fii! Mulți ar crede că îți trebuie o calitate ieșită din comun să fii, pe rând, fie consilier de primar, fie consilier al ministrului culturii. Unde mai punem că pe vremea aceea nici măcar nu se distingea printr-un comportament elegant, empatic sau comunicativ, porecla fiind rapid transformată în renumele celui care nu salută pe holurile instituțiilor și nici nu răspunde la salut, însă atunci când este în interesul său își reprimă ușor muțenia. Important este doar ca Edmond să existe, să fie, destinul, amabil cu domnia sa sărindu-i de fiecare dată în ajutor.

EDMOND NICULUȘCĂ: PENTRU CĂ ESTE!!!

Lupta simbolică de a ne salva merdeaneaua, pe care am mâncat-o deopotrivă săraci fiind, dar și înstăriți, dar tributari unui anumit tip de nostalgie a substituit paradoxal chiar aversiunea noastră de a sta la cozi. Sâmbătă și duminică, în Piața Amzei, s-a stat la cozi infernale, cu riscul de a transmite un mesaj fals, acela că românul refuză occidentul, cu tot cu eleganța și așa-zisul său gust rafinat, nostalgic comunismului care ne condamnase să stăm la cozi. Asta pentru că niciunui rafinament franțuzit nu i se cuvine dreptul de a ne înstrăina memoria, amintirile și gusturile la care vibrăm. Iar aici, în acest război, nu a pierdut croissantul elaborat al lui Niculușcă, ci intoleranța acestuia de a accepta că niciun snobism sau pretenție de bucătărie elevată nu va avea niciodată căștig de cauză în fața gustului nostru format, de specie, conform glosarului de termeni al fostului consilier ales pe considerente de concurs de împrejurări și nu de concurs corect, de cunoștințe în materie. Ar fi fost chiar nedrept să îl supunem pe Niculușcă unei lupte cu exponenții unei specii care îi repugnă.  

Mai e ceva, peste care nu aș vrea să trec cu vederea prea ușor. Cineva s-a gândit că dacă comută gâlceava poporului, pentru că până la urmă despre popor vorbim versus Niculușcă, pe una de incorectitudine politică, sinucigașul trendsetter ar putea să apară public drept martir. Și anume, speculând faptul că cineva sugera o similitudine între bulangiu și boullangerie, incriminase repede pe unii dintre noi de hărțuire sexuală. Eu o văd ca pe un afront adus limbii românești vii, dacă ar fi să considerăm că singura accepțiune a termenului de „bulangiu” ar fi aceea de homosexual. Greșit. Există mai nou sinonime mult mai de impact care să rănească, decât acela de bulangiu, deja răspândit în subconștientul colectiv cu accepțiunea de „neserios”. Deci nu, să ne înțelegem, etimonul „bul” și-a pierdut de mult sensul primordial, așadar reacția disproporționată conform celor foarte puțini care sar în apărarea lui Niculușcă nu este orientată în sensul preferințelor sale sexuale, care, dacă nu ar fi fost aceste lămuriri, ar fi trecut, cel puțin pentru mine, neobservate. Acum, corelând toate acestea, da, unele zvonuri sau anecdote capătă sens, dar și așa, nu au nicio legătură cu contraatacul simbolic al celor care își apără dreptul la memorie și la libertatea de a alege, fără a se simți ignoranți în fața unui cosmopolitism atrăgător.

În încheiere, iată și o listă de prețuri la zi, de pe site-ul oficial, la categoria patiserie de la Mița Biciclista:

Croissant au beurre 16 lei

 Croissant aux framboises 26 lei

Croissant aux amandes 28 lei

Croissant au jambon et emmental 37 lei

Vă reamintesc că în tot acest timp o merdenea în Amzei costă 8 lei, și că Nea Mihai sau membrii familiei sale, atunci când te servesc personal nu presupun includerea în preț a tipsului pe care trebuie să îl lași chelnerului superior și veșnic sâcâit de la Mița Biciclista, care nu are niciun fel de implicare în pregătirea produsului, comparativ cu cei din Amzei. Și noi continuăm să trăim în România, unde nu ne dau banii afară din casă, însă unde pentru doar 8 lei Nea Mihai ne oferă cu mânuțele sale, personal, fiecăruia dintre noi, un signature dish, cu care pretențioșii de la velo-bulanjerie nici măcar nu se pot lăuda.

Pariu că nici acum Niculușcă și compania (sau, conform realității administrative Compania și niculușcă) nu au înțeles că într-o economie sănătoasă este loc pentru mai multe specii. Cu atât mai mult cu cât în scrisoarea în care Niculușcă pare a-și recunoaște greșeala își pune cenușă în cap pentru a nu fi respectat „buna vecinătate”. Cu alte cuvinte: de-acum încolo îl vom respecta pe vecinul Nea Mihai, dar ne vom orienta lipsa de respect pe patiseriile care vând merdenele mai la distanță. Pentru că, unt, margarină, un tel chinezesc cumpărat de pe Champs Elysees...