Pas d’acord avec... fierbințeala neuronală care ne afectează cultura, declanșată suspect după încheierea Campionatului Mondial de Fotbal 2026

Pas d’acord avec TREZIREA și ANULAREA CULTURII, pentru vibrația de dominare despotică, neolegionară și anarhistă prin definiție. Progresismul nu poate fi o scuză pentru un „woke” care vorbește retroactiv despre încălcarea drepturilor omului, a egalității de gen și a drepturilor minorității. Dacă nu este în sincronicitate sau într-o marjă temporală de bun simț a acesteia nu mai putem vorbi de woke, ci despre un atac retardat și în mare măsură la comandă. La fel stă treaba și cu „cancel culture”. În contextul actual al unor răstălmăciri constante și a propagării facile a acestora pe multiplele platforme sociale la discreția tuturor, acest termen ar trebui să se anuleze de la sine, pierzându-și din credibilitate.

Nu am de gând să fac apologia personalităților politice și sociale ale poetului, mai întâi de toate, Adrian Păunescu și nici ale poetei Ana Blandiana, subiecte la zi ale unor demersuri IICCMER, corelate cu tendințe woke sau cancel culture. Într-un vechi curs de la facultate îmi aduc aminte că ni s-a spus tranșant că personalitatea publică a autorului nu are nicio legătură cu cea literară. În cele ce urmează nu voi avea, așadar ochi pentru omul-Păunescu sau omul-Blandiana, ci pentru poeții cu aceleași nume. Sunt împotriva revendicării spre declasare a unor busturi de literați pentru alte merite decât cele literare. Ca să fiu pe înțelesul tuturor voi spune mai simplu: pe bust poate fi gravat doar „poet/ poetă”. Ca și în cazul mult-hulitului Goga. Nu om politic, nu membru al nuștiucărui organism politic sau social. Poeți, prozatori... și atât. Ce e mai mult de atât devine, din punctul meu de vedere, discutabil. Iar asta tocmai pentru a delimita mai bine cât ar trebui să se întindă organismele, altele decât cele de specialitate (literară, în acest caz), atunci când vine vorba despre demersuri închipuite, mai mult ca sigur comandate din rațiuni ce ne depășesc. Mi se pare o aberație să ceri demolarea bustului poetului Adrian Păunescu din Parcul Grădina Icoanei, pe motiv de apartenență politică în structuri definitorii din perioada comunistă. Aici și acum vorbim despre poetul Adrian Păunescu și nu despre cel încartiruit politic. Se poate face acest lucru? Desigur că se poate. Și nici nu voi analiza aici opera poetică a acestui autor, nu este cazul și nici momentul. Cu expertiza pe care o am voi spune că, din generația sa, Adrian Păunescu este pentru poezia românească un picior de pod, valoarea textelor sale fiind indiscutabilă. Însă să ajungem să vorbim despre situația sa privilegiată, motiv al unei scrieri competente și superioare altora, este ca și cum am spune că Sadoveanu a scris mai bine ca Gib Mihăescu sau Hortensia Papadat-Bengescu, datorită privilegiilor politice de care a abuzat. Am cititi deunăzi comentariul unui frustrat care considera discutabilă atât calitatea revistei Flacăra, cât și a Cenaclului Flacăra. Drept răspuns l-aș întreba doar atât: în comparație cu ce? Mai trist este că nici dacă ar fi să comparăm, ca și calitate cu ce se întâmplă astăzi la noi nu prea am avea la ce să le raportăm. Nu discut însă nici de Beach Please, Electric Castle, Untold sau alte festivaluri cu participare internațională. Rămân doar Mamaia, Cerbul de Aur, Crizantema de aur și alte câteva astfel de happeninguri anuale, astăzi defuncte, în comparație cu frecvența anuală copleșitoare în epocă a Cenaclurilor. Phoenix, Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Dan Andrei Aldea, Florian Pittiș, Mircea Florian, Doru Stănculescu, Anda Călugăreanu, Iris, Holograf, Voltaj, Roșu și Negru, Sfinx, Celelalte Cuvinte sunt doar câteva nume lansate și prezente la Cenaclul Flacăra. Dacă Adrian Păunescu organiza spectacole de o calitate discutabilă, discutabile sunt și prezențele îndârjite ale acestora. Am încheiat discuția. Deci, ca să concluzionez, demontarea și înstrăinarea din Parcul Grădina Icoanei este după mine o aberație monstruoasă, justificată doar din perspectiva unui „bait” lansat special pentru canalizarea unor energii ale contribuabilului român, într-o perioadă deosebit de grea, economic vorbind cel puțin.

Ajung și la Ana Blandiana, condamnată mai deunăzi pentru a fi scris în 1964, în Gazeta Literară poemul intitulat „Vibratoare pe Argeș”.

Vibratoare pe Argeș

Ca niște sentimente zguduitoare

Vibratoarele intră-n beton,

Împodobind cu emoția vibrațiilor

Trupul lui mare și monoton,

Făcându-l mai dens și mai tare

Precum pe oameni sentimentele zguduitoare.

Să nu îmbătrâniți

Fiți atenți să nu îmbătrâniți,

Să nu îmbătrâniți prietenii mei, stați de pază

Ca să nu îmbătrânească

Betonul pe Argeș vibrează.

Vibrați pentru fiecare știre nouă în ziare,

Pentru fiecare metru cub produs de ciment,

Fiecărui strigăt, roșu în toamnă, al pomilor

Răspundeți-i c-un sentiment.

Vibrați pentru munți, pentru frumusețea femeilor,

Pentru șantierele din Onești și de la Galați,

Pentru Cosmos și pentru tunelul de aducțiune

Vibrați, băieți, vibrați!

Văzduhul vibrează de vânt

Munții de vocile noastre,

Rădăcini vibrează-n pământ,

Păstrăvi în râuri albastre,

Unde mereu vibratorii

Pornesc din baraj înspre zare

Ca-n aer arcușul viorii

Pulsează-n beton vibratoare.

Băieți, învățați freamătul acesta uriaș

De tinerețe generator –

Pe Argeș betonul vibrează și Argeșul însuși

E pentru viața noastră un vibrator!

Ați citit textul, da? Poemul în cauză, o odă ridicării hidrocentralei de pe Argeș este tot mai des adus în discuție pentru închipuite apartenențe ale poetei la diverse organizații opresive, ignorându-se în totalitate principii și idealuri care astăzi stau la baza libertății fiecăruia în parte. I se reproșează Anei Blandiana că la 22 de ani se înduioșa și fremăta la tot ceea ce însemna progres, într-o societate guvernată de o industrializare târzie. Absurd. Jos și cu Walt Whitman, așa ar fi corect, poate iau și americanii aminte... Are grijă timpul să urce și să coboare orice text, valoarea acestuia de cronicar, de martor ar unor realități istorice fără a mai avea tăria de a îl ridica, atunci când efectiv nu mai rămâne nimic de făcut. Astăzi pasaje întregi din poezia Anei Blandiana stârnesc răsul și hilaritatea, realismul socialist-magic pierzându-și din calități, cel mai bun indiciu că literatura le rezolvă pe toate de la sine. De ce ar mai fi acum nevoie de un proces de intenție, mai cu seamă când, în cazul Anei Blandiana, vorbim despre o devenire? Următorul pe listă nu poate fi decât Nicolae Labiș, alt poet român cu o amplă evoluție ideologică și estetică, autorul din 1856 al poemului pasibil de hulire contemporană „Comunistului”.

Comunistului

I.

Sufletul tău nu-i ascuns,

Larg, ți-l deschizi afară,

Totuși deplin i-am pătruns

Cea mai intimă cămară?

Simt cum distinct în adânc

Stropii de cântec se strâng,

Acolo vibrează o strună

și sufletul-ntreg îți răsună.

Lumea amorfă câștigă

Timbru de limpezi cristale

Când patima-n șopot ori tunet și-o strigă

Strunele tale.

II.

E primăvară și vânt,

Frigul domnește alături cu soarele

Scutură frigul firul plapând

Soarele umflă în matcă izvoarele.

Mari arături s-au întins pe pământ,

Sevele prind din pământ să emane

Noua sămânță-ncolțită curând

Printre străvechi vegetații dușmane.

Pașii tăcuți, apăsați, ți-i petreci

Peste gliile umede și încă reci,

Simțiri omenești parcă-nvie în glie,

Să prindă frenetica ta melodie.

Câtă putere consumi

Să naști vibrația ce schimbă lumi,

Vechi vegetații să cadă pe rând,

Să crească sămânța-ncolțită curând!

III.

Cresc albe flori din a gliilor sucuri

Cad în văzduh sure flori de ninsoare,

Cresc din pământ albe flori și te bucuri

Cad în văzduh sure flori și te doare.

Bucurie, durere, în tine se-mbină-

Blânda lumină taioasă lumina-

Naltă vibrație împraștie-n fire

și pentru creștere, și pentru pieire.

Vibrație-pentru zidiri de granit,

Vibrație pentru om obidit,

Vibrație pentru visare,

Inima, lacrima, floare,

Pentru greșeală,pentru păcat,

Pentru copil și bărbat,

Pentru speranță, vibrație,

Pentru ale dansului ritmuri și grație,

Pentru dansul în flăcări și roți-

Nimic pentru tine, tot pentru toți.

Simt cum distinct în adânc

Stropii de cântec se strâng,

Acolo vibrează puternic o strună

și-o lume întreagă răsună.

În încheiere întreb: ce ne rămâne de făcut. Desigur, dacă vrem să nu ajungem în curând să îl judecăm și pe Mircea Dinescu pentru traiul comod și lipsit de grijile cotidiene. Pentru început ar fi suficient să nu încurcăm borcanele. Pentru că, cel puțin așa văd eu mecanica acestui proces de echilibrare, dacă nu ar fi fost valurile unor însărcinați și ecoul unor păreriști puțini dintre noi ne-am fi amintit astăzi de „Vibratoarele pe Argeș” ale Anei Blandiana și de „Comunistul” lui Labiș.

Apropo: le-am recitit zâmbind la regăsirea în ambele texte a unui element comun. E ceva ce împărtășesc, dincolo de ideologia politică, ambele poeme. Ca să vă ajut, vă voi spune doar că am regăsit acest detaliu și într-unul din cântecele lui Terrence Trent D’Arby, numit între timp și Sananda Maitreya. Care să fie?