Eliziene, adică ”stare de sânziene și de fard gri”

Nume carte: ”Elizienele”, stare de sânziene și de fard gri” – Colecție de literatură subtilă, poeme și proză
Autor: Iulia Elize
Editor: Editura PIM, Iași, 2024
Număr pagini: 277 pagini alb negru
Format carte: A5 (format clasic)
Părți carte: în număr de cinci, pe variație de tipic


DIN PREFAȚA CĂRȚII…

Cartea, în modul ei inedit de apariție editorială, ca și construcție, este de fapt, așa după cum mărturisește autoarea, ”un compendiu complex de poezie și proză”, adică este structurată prin exemple de poezie, dar și de literatură bloc, din colecția de scrieri ale autoarei.

”Poate este un sens, ca o carte să se construiască mai complex... Poate, a te dezvălui, sub aceeași copertă, atât ca poetă, de vers clasic, dar și liber, și ca scriitoare de proză absurdă, de exemplu, are un fel de sens...”, mărturisește Iulia Elize. ~De obicei, cărțile, desigur, sunt cu certitudine un produs unilateral, când eu, prin această carte nouă, a patruzeci și doua, am încercat să induc prin scriitura cărții, direcții multiple și din ce în ce mai diverse și sper surprinzătoare, la fel cum sunt și celelalte cărți, sub semnătură, tot așa...” Adică ”Surprize” pe care mi le fac mie însămi și celorlalți, e un fel de drum inedit, înspre sine, dar și literat, pe care mi-l asum... ~Deși această morfologie a concepției poate fi considerată cel puțin neobișnuită, după tipic...”, spune autoarea.

”Poate, fiind a patruzeci și doua carte personală, m-am îndreptat și înspre direcții mai atipice, care sper să fie înțelese după demers și voita complexitate a gândului, care sper poate reuni atât poezia, în ambele ei feluri, ba chiar tridimensională, alături de proză, pentru ca autoarea să fie descoperită mai fidel și mai amplu, posibil, în reacții multiple...” Este și aceasta un mod de a exemplifica dorința autoarei de a include sub aceeași corectă copertă, direcția ei ramificată din ”Elizienele, stare de sânziene și de fard gri...”

De ce acest titlu? Probabil e un fel de sens în toate, a te apropia de o noapte de sânziene perfectă, neobișnuită și unică, magică, ca la Mircea Eliade, și de a rămâne ancorată în gri, în același timp... Aceasta este o ”explicație a unui titlu pe care nu încerc să o multiplic, foarte mult, sau să o descifrez prin toate mecanismele raționalului...”, spune Iulia Elize, apoi. Și, atunci, de ce să nu dăm foarte mare crezare acestui demers literar și să vedem de fapt despre ce este vorba în această carte ”aproape completă”... Desigur, în proză nu apare dialogul, este foarte aproape prozopoemul, de scriitura mea, pentru că am încercat să introduc și să îmi exemplific intenția, prin niște fragmente care se apropie întrucâtva de poemul în proză, fără a mă apropia foarte mult de povestire sau, doamne ferește, de roman, care nu are ce căuta pe lângă poezie, sau dialogul. Am încercat să rămân, măcar pe sfert, în zona poeziei prin poemul în proză sau pe direcția unei proze absurde, fără dialoguri...

Apoi, ce sunt ”Elizienele”? Sunt mostre. Sunt punctarea unei autoare valoroase, cu patruzeci și două de cărți, emise, până în prezent, cu trilogie, la bord, cu balade, basme, roman, mituri vechi și sub semnătură, dar și teatru în versuri... Aceste mostre sunt bine definite, sunt părți.

”Vorba lungă, sărăcia omului...” Să dăm cezarului, ce e al cezarului, și să fim suficienți de curioși și de credibili încât să credem și noi în acest demers pe care urmează să îl descoperim și să îl descifrăm, așa după cum arată și se înfățișează această ”Iulia Elize”, pe fațete personale parcă multiple.

Cartea este structurată pe cinci părți : Partea întâi (Versuri în stil clasic), Partea a doua (Poezie veche și pastelată), Partea a treia (Versuri libere), Partea a patra (Momente de proză, proză fără dialog) și respectiv Partea a cincea (Sonete selectate).

Faptul de a ”amesteca” diferite stiluri poetice, ba chiar și prozopoemul are farmec, iar cartea posibil arată bine exact așa cum este. Un melanj de eliziene, amprentate în creația de autoare. S-a încercat ca, în ceea ce privește proza, să se introducă fragmente care se aseamănă poemului în proză, adică o proză mai apropiată de metaforă, decât proza comună, și mai mult care nu conține deloc dialogul.

Așadar se poate spune că intenția cvasi-poetică este aproape 100% îndreptățită…

Cartea, după cum s-a observat conține poezie albă, dar și clasică, sonete și poezie veche, pentru a nu se uita nici poemul în proză sau acela care tinde foarte mult înspre poezie, s-a ales și un astfel de moment, care se apropie foarte mult de poezie, prin metaforizare și prin lipsa dialogului.

Sperăm ca această carte să fie pe placul dumneavoastră, ea se va găsi în câteva luni înspre vânzare și în mediul on-line, așa că stați pe aproape. Sper ca această carte să fie în curând disponibilă.


Citate din carte:


Poemul femeii de lângă dig și mare

Pentru Maria Anghel

Femeia încerca să treacă digul
Pe când, pe sub un porumbel ce fuge
Atât de trist, mi-s zile centrifuge,
Dar aripa îi trece, cum și frigul!

Mireasma apei mării, zălogire
Și aspra frunte, vrându-te, răscruce
Câtimii, sufletului, numai să apuce
Ca un zălog, lăsându-se pe cruce.

Trecuturi stau în mine și în oase
Batiste mult prea grele, mă lovesc
Dar vine lângă mine, îl bolesc
Pe omul ce, iubirii, mă descoase.

Vaporul meu se duce, că-s frumoasă
Îmbătrâniri senine mai sărută
Și pe întinsa mare, doar o plută
Ce poartă trupu-ntins și-s strânse oase.

Te crezi în părăsiri, în fum și patimi
Căci vina i-a femeii cu catrință...
De te-am lăsat, mi-e fruntea neputință
Căci m-am lovit, în tine, om prin lacrimi.

De prea m-ai aruncat, de printr-o dungă
Să stau încă un pic, de nadă-s trandafirii
Căci sunt petala roșie, sunt mirii
Ce au lovit, mi-e lacrima de-a dungă.

Mi-e lacrima mai mică, s-plante ude
Mi le mai gust, din bărci, sunt foarte verzi;
În ochii tăi, prezent, n-o să-l mai crezi
Căci prea-s o slăbănoagă, oase nude.

În straja unei zile, stau și mâine,
Dar nu mă cred, iubiri, ce mă preced;
Sunt și iubitul pâinii, sunt mied
Sunt carnea ce-o mănânci, de ieri, pe pâine...

Dar, lasă-mă în vreme, de nu ții
La inima ce plânge, în batistă...
Mereu frumoasă, pusă într-o listă
Nu te aștept, ca, mâine, să mai vii...

Ce țărm se vede? Se destinde, tristă
Cu ochii albaștri, buze mari și pline,
Dar, ochii ei sunt reci, prin mână ține
Bomboane înspre somn, odihna-i Cristă.

Cu dinții încleștați sub plante ude
De nu sunt pești, cum briza să-i surâdă?
Sunt țărmuri, plasa se închide foarte hâdă
Ori sunt atâția unchi și alte rude...

Își prinde zâmbetul, nițică iarbă,
Ce se zărește, celălaltui mal...
Se văd și oi, sau parcă și un cal
Dar, nu sunt oameni? Marea stă să fiarbă.

Femeia ce-încerca să treacă digul
Pe când, pe sub un porumbel, s-ar duce
Atât de trist, mi-s zilele caduce
Dar, aripa îi trece cum și frigul.


Lacrimile Florinei...

Variantă

Cum prin noapte îmi trecusem sufletul, frumos era?
Jos, la tine-n palmă, mică, o nuanță înflorea...
Semăna cu o nucșoară, de e fruct, de-i prăjitură
Îmi țin vorbele în suflet și nu spun nimic din gură.

Cu cătrința înflorată, de mai trec pe strada lungă
Numai câinele îmi vine, coborând, din deal, din strungă.
Las tristețea, prea m-am frântu, ca să zac cu ochii-n lacrimi
Ce ți-am spus și n-ai vinita, ce nu-ți spun, ce nu sunt patimi.

Sunt mai necăjită, numai, de feciorul, de a Popii
Nu mai trece, pe la Ana, și n-o prinde pe la rochii.
Mi se spune că sub clopot, de-a scăpat-o, nu și-o uită
Se zvonește-n sat de nuntă, însă eu nu `mărg că-s țuică.

Vine Popa n-dimineață, ca să îmi sfințească casa
De pe dealuri, trece Gheorghe, c-are treabă de cu coasa
Numa-un porc, de mai guiță, nu mi-e dor, dinspre Crăciunuri
Ori războaie de mai treacă - nu le-aud cum dau din tunuri.

Iau o carte pe genunchii care dragostei se-închină
Și mă-întreb dacă greșit-am de, din tine, mi-iau lumină
Dacă dinții-acești, de lapte, din lipie, au mușcat
Mama face mămăliga, de cu lapte-i m-am pătat.

Vin copiii pe din stradă, să mai dau în a lor minte
Sau sunt numai doi bătrânii, ce mă strigă din morminte
Și-mi aduc aminte, numai, de a mea copilărie
Când bunica mă crescuse între zmeuri și c-o ie.

De cu ziuă, merg la Lelea, să învăț de cu plăcinta
Pe fetița cea mai mică, să nu mai pățească, ginta
Să confunde-o lucrătoare cu o leneșă, în sat,
Poate, zâua se scufundă, cu vecinul, sub un pat.

Dau să cert pe Nicu-a popii că își face vișinată
De cu seară, e maiaua pentru prunca cea gătată
Dar Duminica ce-a lungă se ascunde sub icoană
În ștergaru-ncărunțirii și-ntr-o vadră de codană.

Cizmă nu aveam, în vremuri, unele de cauciuc,
Se-întina, ades, în `uliți, nu e breaz prea mult, de cuc;
Ci dacă ficiorul Lelii, n-are un obraz curat,
Să îți uiți, fetița mamii, de, obraji, ți-a sărutat...

Sunt pretențioasă mamă, nu mă dau decât, de-un mândru
Ce are mireasmă-n suflet, ”dar te are umblet pântru..."
Noi suntem notari, în casă, și familie de vază,
De păuni, e plin tot satul și de lași, călcâiu-și `crează...

Se-întristează a mea față, dar îmi urlă, iar, oglinda
Să mă uit cu peara-n galbăn, nu îmi trece, cu obida
Dinspre uliți, vine Maica, cu cătrință, se mai plimbă
Mai coboară, din icoană, în minune se preschimbă.

Se aude, cu gânsacul, trece pe sub nuci, pe-afară
Mi se pare, dinspre vale, s-a lăsat de primăvară.
De-mi îmbătrânește fata, de e `tineră, bătrână,
Doar regretul să îmi plece, c-am ținut-o, ieri, de mână...

Ce faci Ana? – ”Însurătoare, pentru Craiul de Ion!
Tu nu te măriți, Florina?” După cine, fată-n, ton?
Mi se pare că pe stradă, trece o căruță plină
Cu trei stele de mătase, ce mai fac, pe drum, lumină.


Hibernală, într-un nas de fulg

Ca și cum din turlă ar suna, nu un clopot
Ci un sunet mai ciudat, ca un fel de culoare
Să fie portocaliu, să mă îmbrace într-o tonă de portocale
Să mă îngroape, cu nasul din ele
Ieșind
Ca și cum ar ninge abundent, iar eu țin o portocală în mână
Două, de fapt și jur că țin două
Pentru că una este foarte puțin...
În mintea mea este un iepure de câmp, mie, care nu îmi dau pace
Iepurii aleargă pe câmpia ninsă și sunt alb gri
Nu am chef să vând niciun iepure
Sunt drăguți
În schimbul lui, aș primi câteva hârtii soioase și cu grăsime pe margine
Așa că stau, deoparte și plâng, cu căpșune, în gură
Și capul meu strâns zace, la mine în organism, unde este pace
Pentru că m-am încârligat, ca un fel de caracatiță, în picioarele mele
Sunt un fel de caracatiță, și stau prin picioarele mele
Maramureșul tace, în martie
Sub cap îmi țin inima ca pe un cuib
Îmi țin sentimentele
Albe
Acolo sunt cojoace și căpșuni, se fac chiar, în câmp
Vara care vine, după luna martie, cea tăcută
Va ploua mult, dar eu tot cu umbrele(le) în mine, bătându-mă
Tac, acolo
Unde este și iepurele nevinovat, unde îmi sunt ierburile și iernile, amestecate cu verile
În mine a nins, de ieri
Dar pe afară nu prea ninge
Mi-e dor, de un telefon cu clapetă
De mama mi-e dor
De o prietenă
Dar m-au dezamăgit toți.


Cea mai lungă poezie, din lume (PARTEA A TREIA, VERSURI LIBERE)

Mi-a spus un far de-al mării să cobor o stea, până la nivel
De mare
Era foarte întuneric afară, nimeni pe strada întunecoasă numai un bărbat tânăr
Încercam să pun ciclopul la locul lui
Dar nu reușeam
Osia lumii mă speriase digul era mare și lat, pe afară se auzeau pescăruși
Eu am avut în plan să nu doarmă nici stelele
Să le scobor printre peștii roșii să le arăt și lor
Apa
Total dezordine, în discurs, iar picioarele tale s-au scurtat, de la atât de mult alergat
Farurile mării sunt aprinse
Părul meu este dezordonat dar plin de pescăruși cu cercei de aur
Mă lasă
Și așa că te visez, a doua zi se face Duminică
E Sărbătoare dacă vii
Dumnezeu parcă se lasă de mână, prin alte spații, căutând galaxia
Măcar livezile sunt verzi, cu stele alături prin râuri hârjonindu-se și prin mare
Galaxia nu ne aparține, dar Dumnezeu pământean o caută
Așa că să văd ce spui
Ce spune cercul lumii despre dragoste
Când toate acestea nu contează, în noi, numai să ne ținem de mână.


Poemul bătrânului pustnic (PARTEA A CINCEA)


Agale, de-am mai mers, prin stringuri mute
M-am prea împiedicat de rădăcini
De toți copacii, cei cu glas cu spini
Să mai răsari, și trist, și-n senectute...

Căci sunt bătrân, ca frunza sub arini.
În prag de ierni pribege, pentru ciute...
Să mai și mergem, pruncii să ne-ajute,
Să binecuvântăm mirarea, cu lumini

Dar înc-odată nu mă puneți, drumul
Ca să îl curăț, lin, în pasul meu!
Mi-e frică, de-s curenți și Dumnezeu

De la colibă, văd cum urcă fumul.
E cald, în casă, dar îmi e duiumul
Ce să mă fac cu anul sfânt, de pleu?


Cartea conține în marea ei majoritate (cu mici excepții) materiale scrise în anii 2023 și 2024.